Istoricii: Cato cel Bătrân



Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato sau Cato maior - 234 î.Hr - 149 î.Hr.) om de stat, scriitor şi istoric, care a jucat un rol important în perioada preclasica de apogeau a Republicii romane. În 214 î.Hr este numit Tribun Militar, in 204 î.Hr. - Chestor, in 199.Hr. - Edil (Aedile), in 198 î.Hr. - Pretor in 195 î.Hr., si in sfarsit in anul 184.Hr devine Consul. Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale atestate cu prilejul exercitarii uneia dintre magistraturile pe care le-a asumat, sau cel Bătrân, cel "mai in varsta", Maior, in opozitie cu un omonim al sau din secolul I-ul î.Hr. care ii era de altfel descendent, ne este bine cunoscuta. Diverse izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog ciceronian si mai multe biografii, precum cele ale lui Cornelius Nepos, Plutarh si a unui anonim, care figureaza intr-o culegere consacrata barbatilor ilustri ai Romei. Cato s-a nascut intr-o familie plebeiana de proprietari mijlocii de pamant. Supranumele de Cato este pus in legatura cu vocabulul sabin catus, "inteleptul", care i s-a acordat.

Excursus: Coreea – o istorie /1

Coreea apartine uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii. Istoria nationala a poporului corean incepe in mileniul al doilea î.Hr., odată cu întemeierea regatului Gojoseon (conform legendei lui Dangun în anul 2333 î.Hr), la malurile raului Liao in sud-estul Manciuriei contemporane. Nu stim prea multe despre triburile Altaice care au fost stramosii coreenilor moderni, stim insa ca in secolul al IV-lea, coreenii au adoptat  budismului ca religie, impreuna cu scrierea chineza, ambele  avand un efect profund asupra societăţii bastinase. Stim astazi din literatura destul de bogata ca statul Corean şi-a menţinut independenţa politică şi culturală, în ciuda invaziilor mongole din secolul al XIII-lea şi a invaziilor japoneze din secolul al XVI-lea. În secolul al XV-lea, în timpul domniei regelui Sejong cel Mare, a fost creat  primul alfabet corean numit hangul (vezi  pe Paleografia). Aceasta a fost introducerea in studiul de caz pe care l-am publicat astazi pe Politeia.

Istoricii: Polybios din Megalopolis


Polybios sau Polibiu a trait intre 201 - cca 120 î.Hr. Om politic si istoric grec, originar din Megalopolis, l-a avut ca model pe Tucidide. Din nefericire, multe din lucrările sale s-au pierdut : Viaţa lui Filopoimen, Tratatul despre tactică, chiar opera sa fundamentală, ; Istoria universală s-a păstrat fragmentat. Scrisă în 40 de cărţi povesteşte cucerirea lumii de către romani, de la începutul celui de al doilea război punic până la ocuparea Corintului.

Experienta sa politica îl ajuta să analizeze profund mobilele oamenilor de stat, caracterul popoarelor şi al instituţiilor lor. Studiul său despre constituţiile Spartei, Romei şi Catarginei sunt monumente de informaţie exacte şi de comentariu pertinent. Metoda pătrunzătoare a lui Polybios se înrudeşte cu aceea a lui Tucidide. Analizat în comparaţie cu istoricul roman Titus Livius care e preocupat mai mult de artă şi retorică, el dovedeşte spirit cercetator şi realist.

Istoricii: Plutarh din Cheroneia


Plutarh (Plutarch; Ploutarkhos), a adoptat mai tarziu si numele de Mestrius Plutarchus s-a născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46. A decedat în aceeasi localitate în anul 125. Plutarh a fost un scriitor, istoric si moralist grec, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice cu tenta istorica. Studiază la Atena retorica, filosofia si istoria, avându-l ca maestru pe Ammonios Sakkas.În această perioadă, frecventează "Stoa"( scoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium/ Kition în jurul anului 300 i.Hr) , precum si "Academia platoniciană".

Istoricii: Tucidide din Atena


Daca lui Herodot îi revine cinstea de a fi premergatorul, Tucidide(Thucydide) a prefigurat pentru aproape doua mii cinci sute de ani directia pe care o va lua investigatia istorica pe care îsi va constitui reperele esentiale. Nu se cunoaste exact data nasterii viitorului mare istoric. Este de presupus ca s-a nascut în jurul anului 460 si a trait pâna la 399 î.e.n. Tatal sau, Obres, era probabil trac de origine. Posibil ca Tucidide sa fi crescut in Tracia, unde familia sa avea o mina de aur. Viata lui Tucidide este strâns legata de Atena, unde a ajuns sa detina demnitati însemnate, fiind implicat în activitatea politica a cetatii si în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa opera, razboiul peloponesiac.

Istoricii: Herodot din Halicarnas

Herodot (Herodotos), Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, s-a nascut in Halicarnas (Halikarnassos, azi orasul turc Bodrum in Anatolia) in anul 484 î.Hr, într-o familie aristocratică , care a fost nevoita sa paraseasca orasul aproape imediat dupa nasterea sa din cauza razboiului civil în care a fost  implicată. Herodot trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în Halicarnas. Dupa o sedere scurta incepe sa  călătoreasca mult si se stabileste  intr-un sfarsit la Atena. La Atena se numără printre prietenii lui Sofocle si este un apropiat al cercului lui Pericle.

Poporul Ainu

Ainu este un grup etnic nativ al părții de nord a Japoniei. Majoritatea lor traiesc astazi in Hokkaido si in insulele Kurile, astazi in stapanirea Federatiei Ruse. Această populație este diferită atât de populația cât și de civilizația niponă, dar fiind aproape complet asimilată de cea din urmă, în prezent populația ainu este formată din aproximativ 20.000 de membri. Originea acestei civilizații este controversată, pe această temă existând numeroase teorii. Una din aceste teorii se referă la originea Ainu ca fiind una provenită din rasa mongoloidă, deci caucazieni, întrucât nativii Ainu sunt înalți, bărbații au obiceiul de a purta bărbi, iar râul ocupă un loc important în tradiția acestora. 

Bibliografie, note si citate:

Weiner, M (eds) 1997, Japan’s Minorities: The Illusion of Homogeneity, Routledge, London.
Situl Muzeului Ainu din Shiraoi
Blogul de Istorie - O Istorie a Japoniei - 1
Blogul de Istorie - O Istorie a Japoniei 8 (final)
Wikipedia under GNU licence

Etruscii

Etruscii, au locuit Peninsula Italiana, in regiunea numită Etruria (cuprinzând Toscana, regiunea de nord a Latiumului și părți din Umbria), începând cu secolele XI-X- î.Hr. până în secolul I d.Hr. Evoluand din epoca bronzului in epoca de fier, ei pot fi considerati civilizatia principala, indigena a Italiei de astazi. Originea etruscilor este controversata, cuvântul etrusc provenind din: Trusci, Etruri sau Etrusci, dupa cum îi numeau romanii, sau Tyrsanoi asa cum îi numeau grecii. Endonimul (felul propriu de a se identifica) etruscilor era Razna.

Mişcările studenţeşti din 1956 – Final de memorat!

În condiţiile reprimării brutale a revoluţiei din Ungaria de către Armata Roşie, organizarea unei alte manifestaţii la Bucureşti nu avea nicio şansă de izbândă. Acţiunile revendicative din universităţi nu au încetat însă imediat. Studenţii de la Facultatea de Filozofie au mai încercat să organizeze o nouă manifestaţie la 15 noiembrie, dar organizatorii au fost arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă.

Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deshiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării. În mod explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda cursurile în institutele de învăţământ superior.

Mişcările studenţeşti din 1956 - Partea a patra

Timişoara

Marea mişcare a studenţilor din Timişoara din lunile octombrie-noiembrie 1956, declanşată în contextul desfăşurării revoluţiei anticomuniste maghiare, a reprezentat cea mai înaltă formă de protest faţă de regimul stalinist şi de ocupaţia militară sovietică din România acelui timp. După cum aprecia unul dintre istoricii acestei manifestări: „Mişcarea studenţească de la Timişoara din octombrie-noiembrie 1956 face parte, cu specificul ei distinct, din această dramatică rezistenţă deschisă, de masă, împotriva unui regim oprimator, total străin de tradiţiile democratice româneşti.” (1) În acelaşi timp, puternica acţiune studenţească din capitala Banatului nu izbucnise pe un teren gol, deoarece această regiune suporta cu mai multă greutate decât alte zone ale României duritatea regimului instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea studenţilor de la facultăţile din Timişoara proveneau din satele Banatului, a căror populaţie era profund marcată de sentimentul dreptului de proprietate. De asemenea, aici locuiau mai multe minorităţi, cele mai importante fiind cea germană, cea maghiară şi cea sârbă, care menţineau contactul cu ţările de origine şi conectau regiunea la contextul general al Europei central-răsăritene.

Mişcările studenţeşti din 1956 - Partea a treia

Bucureşti (2)

Prima actiune de organizare este pregătită de un grup clandestin care creează legături cu toate facultătile în vederea organizarea unei manifestatii. n 28 octombrie 1956 începe să emită, pe diferite lungimi de undă, un post de radio, care se institula "România viitoare. Vocea rezistentei". Nu există informatii asupra localizării acestui post clandestin, una din ipoteze fiind că era amplasat în Iugoslavia. Postul, considerat de orientare nationalistă, prezenta revendicările studentilor printre care:

  • înapoierea provinciilor răpite, Basarabia si Bucovina
  • îndepărtatea stalinistilor din România care au compromis comunismul si au adus frica si foametea în tară.

Mişcările studenţeşti din 1956 - Partea a doua

Bucureşti (1)

La Bucureşti, o primă manifestare porneşte de la studenţii de la Facultatea de Filologie care îl cheamă pe Iosif Chişinevschi, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România nu se făcuseră schimbări majore în conducerea partidului comunist după moartea lui Stalin. Neinfluenţat nici de discursul din 23 februarie al lui Nikita Hruşciov  la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în care erau denunţate abuzurile lui Stalin şi scoase în evidenţă urmările negative ale cultului personalităţii, nici de reacţiile din celelalte ţări cu regimuri comuniste care au epurat, măcar în parte, conducerea cu orientare stalinistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej  continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu  şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej. Studenţii considerau că neintervenţia armatei sovietice în primele zile ale revoluţiei maghiare reprezenta o acceptare din partea lui Hruşciov a mişcării revendicative din Ungaria. De aceea, pentru unii studenţi, Iosif Chişinevschi, care susţinuse ideea unei liberalizări, oricât ar fi fost de relative, părea un interlocutor mai favorabil decât alţi conducători comunişti.

Mişcările studenţeşti din 1956 - Prima Parte

În ţările cu regimuri comuniste, anul 1956 a fost caracterizat prin mişcări anticomuniste de masă, cele mai importante având loc în Polonia şi Ungaria. În România, mişcările anticomuniste au fost organizate de studenţi şi din acest punct de vedere centrele universitare cele mai active au fost Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Târgu Mureş. Mişcările anticomuniste studenţeşti au fost brutal reprimate de autorităţile regimului comunist iar numeroşi studenţi protestatari au fost arestaţi sau excluşi din facultăţi. Mulţi dintre ei şi-au văzut cariera distrusă sau, numai după o lungă perioadă de timp, au reuşit să găsească alte modalităţi de a se realiza. Cu toate că nu au reuşit să determine o schimbare de regim, mişcările studenţeşti din 1956 au arătat că inclusiv în România exista un puternic curent împotriva comunismului şi un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere.

Inchis pentru inventar !

De maine, 09 Mai 2010, ora 08:00 GMT, ora 10:00 Bucuresti. Acest blog va fi inchis pentru "restructurare" pentru o perioada de o saptamana. Dupa aceasta perioada blogul se va redeschide ca blog pentru invitati. Pentru a primi o invitatie sunteti rugati sa o solicitati prin adresa de mail aboutread@gmail.com.

Multumesc tuturor celor care au vizitat acest blog in perioada cand el a fost public, adica in cele 15 luni de existenta.

Cu mult respect pentru toata lumea,
Theophyle.

O istorie a Poloniei 6/6

Împărţirea Poloniei si Ducatul Varşoviei

Se apreciază de obicei că puterile regionale au împărţit Uniunea Polono-Lituaniană datorită degenerării statului şi datorită nepriceperii polonezilor să-şi gestioneze problemele. Totuşi, cea mai neagră perioadă din istoria Poloniei şi punctul cel mai grav al degenerării statului a apărut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în timp ce dezmembrarea statului a avut loc în timp ce Polonia arăta usoare semne de însănătoşire. Vecinii Poloniei, Prusia, Austria şi Rusia, au semnat o înţelegere secretă pentru menţinerea status quo-ului, adică să se asigure că legile poloneze nu aveau să se schimbe. Alianţa lor a fost cunoscută mai târziu drept "Alianţa celor trei acvile negre", datorită fatului că cele trei state foloseau acvilele negre pentru stema lor, spre deosebire de Polonia, care folosea simbolul acvilei albe. Polonezii au încercat să alunge forţele străine printr-o revoltă (Confederaţia de la Bar 1768–1772), dar unităţile lor armate, neinstruite şi prost comandate, nu au avut nici o şansă în faţa trupelor regulate ruseşti, fiind înfrângeri grave.

O istorie a Poloniei 5/6

Şleahta şi Sarmatismul

Şleahta era clasa socială a nobililor în Regatul Poloniei şi în Marele Ducat al Lituaniei, (care au format Uniunea statală polono-lituaniană). Şleahta s-a format pe la sfârşitul evului mediu şi a continuat să existe până în secolul al XIX-lea. Şleahticii erau în mod tradiţional proprietarii principali ai pământurilor cultivabile, a marilor moşii cunoscute cu numele de folwark. Şleahticii s-au bucurau de privilegii, până la dispariţia statului polono-lituanian la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Clasa nobililor a fost în mod oficial abolită în timpul celei de-a doua republici poloneze de constituţia din 1921. Totuşi, continuă să existe pretenţiile diferitelor persoane privind apartenenţa la şleahtă, atât în Polonia cât şi în afara ei.

O istorie a Poloniei 4/6 § B

Uniunea polono-lituaniană 2/2 "Libertatea de Aur"

Doctrina politică a Federaţiei celor două naţiuni era: statul nostru este o republică sub preşedinţia regelui. Cancelarul Jan Zamoyski a rezumat această doctrină când a spus: "Rex regnat et non gubernat" ("Regele domneşte dar nu guvernează"). Federaţia avea un palament, Seimul, ca şi un Senat şi un rege ales. Regele a fost obligat să respecte drepturile cetăţeneşti specificate în Aticolele Henriciene ca şi în pacta conventa negociate în momentul alegerilor.

Puterea monarhului era limitată în favoarea clasei nobililor. Fiecare nou nou rege trebuia să fie de acord cu "Articolele Henriciene", care erau baza sistemmului politic polonez, (care includea garanţii nemaiîntâlnite pentru libertăţile religioase). De-a lungul timpului, "Articolele Henriciene" au fost unite în "pacta conventa", angajamente specifice pe care şi le lua regele ales. Din momentul alegerii, regele era efectiv partenerul aristocraţiei şi era permanent supervizat de senatori.

O istorie a Poloniei 4/6 § A


Uniunea polono-lituaniană 1/2

Crearea federaţiei prin Uniunea de la Lublin din 1569 a fost una dintre realizările de seamă a ultimului rege din dinastia Jagiellon, Sigismund al II-lea Augustus. Decesul său din 1572 a fost urmat de o perioadă de trei ani de interregnum în timpul căreia s-a făct anumite modificări constituţionale, care au crescut puterea aristocraţiei (şleahta) şi a pus bazele unei monarhii elective. Uniunea polono-lituaniană (“Republica celor două naţiuni”) a fost o federaţie monarhică care a fost formată în 1569 de Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei şi a existat până la ultima împărţire a Polonie din 1795. Statul federal stăpânea nu numai teritoriile care sunt acum parţi ale Poloniei şi Lituaniei, dar şi întegul teritoriu al Belarusului şi părti din Ucraina şi Letonia, ca şi teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk. La început, cele două limbi oficiale erau limba poloneză (în Regatul Poloniei) şi limba ruteană (în Marele Ducat al Lituaniei, locuit în majoritate de ruteni). Mai târziu, singura limbă oficială a rămas limba poloneză.

O istorie a Poloniei 3/6 § B

Bătălia de la Grunwald 2/2

Armatele s-au aşezat pe poziţii în imprejurimile Grunwald in zori zilei. La prânz, forţele lituaniene un declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg (Stębark). Cavaleria uşoară lituaniană a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri polonezi de cavalerie grea pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri şi a început o luptă feroce.

După mai mult de o oră, cavaleria uşoară lituaniană au efectuat o manevră înşelătoare de retragere spre mlaşinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câştigase o vastă experienţă în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło şi vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reuşit, cu ajutorul rezervelor poloneze de husari, să spargă liniile teutone şi să se retragă spre liniile poloneze.

O istorie a Poloniei 3/6 § A

Bătălia de la Grunwald 1/2

Bătălia de la Grunwald (Tannenberg) a avut loc pe 15 iulie 1410 între Regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei şi aliaţii lor pe de-o parte şi Cavalerii teutonii pe de altă parte. A fost bătălia decisivă a războiului polono-lituaniano-teutonic şi una dintre cele mai mari bătălii ale evului mediu european. Entitatea statala monastica a Cavalerilor teutoni a fost învinsa în mod decisiv în această bătălie şi de fapt anihilata. Puţinele mărturii care s-au păstrat sunt contradictorii. Bătălia a avut loc în zona unor localitati minore, care nu au supravietuit timpului, numele bătăliei diferind în diferite limbi.

Ordinul teutonic (Ordo Teutonicus) este un ordin religios german catolic format la sfârşitul secolului al XII-lea la Acra, în Palestina. În timpul Evului Mediu, ei erau un ordin militar cruciat şi purtau veşminte albe cu o cruce neagră. Ordinul a fost desfiinţat în 1809 de Napoleon Bonaparte. Ordinul a continuat insă să existe sub conducerea Habsburgilor, iar în prezent conduce activităţi caritabile în Europa Centrală.

O istorie a Poloniei 2/6

Dinastia Jagiellon si alianţa polono-lituaniană (Uniunea de la Krewo)

Prinţii şi regii din dinastia Jagellon au domnit între anii 1386 şi 1572 ca regi ai Poloniei sau prinţi în Marele Ducat al Lituaniei fiind de asemenea din secolul al XV-lea regi ai Ungariei şi Boemiei. În 1385, Uniunea de la Krewo a unit coroanele Poloniei şi Lituaniei prin căsătoria Marele Duce Jogaila al Lituaniei cu Regina Jadwiga a Poloniei. Jogaila s-a creştinat şi a devenit rege al Poloniei ca Vladislav (Władysław) Jagiełło. Jagello a fost de patru ori căsătorit, ultima căsătorie fiind cu Sofia (Sonka) in 1422 având doi fii Wladislaw şi Kazimir.
Vladislav al II-lea împreună cu vărul său Witold prinţ al Marelui Ducat al Lituaniei au încheiat uniunea polono-lituaniană (pactul de alianţă de la Horodlo pe Bug) in pofida conflictelor familiare anterioare intre Wladislaw si tatäl lui Witold. Witold este si el convertit la crestinism.

O istorie a Poloniei - 1/6



Începuturi

Teritoriul Poloniei a fost locuit, de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa, in secolul al X-lea prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg "Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibm (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).

Rusia Imperiala 6/6 § B

Nicolae I

Nicolai I Pavlovici (1796 - 1855) a fost împăratul Rusiei din 1825 până la moartea sa din 1855. Lui Nicolae îi lipsea cu desăvârşire deschiderea spirituală şi intelectuală a fratelui său. El considera că rolul său ca ţar era unul de autocrat paternalist care îşi conduce poporul prin orice mijloace găseşte de cuvinţă. Având experienţa tristă a revoltei decembriştilor, Nicolae I era ferm hotărât să ţină sub un control strict societatea rusă. Poliţia secretă, controla o reţea uriaşa de spioni şi informatori. Asupra sistemului de învăţământ, presei şi asupra oricărei manifestări a vieţii publice era exercitată o cenzură strictă. În 1833, ministrul educaţiei, Serghei Uvarov, a gândit un program denumit "Autocraţie, ortodoxie şi caracter naţional", care urma să reprezinte principiul călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să demonstreze loialitate nelimitată autorităţii ţarului, tradiţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi naţiunii ruse. Aceste principii nu au avut sprijinul majorităţii populaţiei, dar, în schimb, a dus la represiune în general şi, în particular, la represiuni la adresa naţionalităţilor neruse şi în special a minorităţilor religioase neortodoxe.

Rusia Imperiala 6/6 § A

Pavel I

Ecaterina a II-a a Rusiei a murit în 1796, iar pe tron a urcat fiul ei, Pavel I al Rusiei (care a domnit între 1796-1801). Temerile pe care le-a avut în timpul vieţii mamei sale, care ar fi încercat să-l numească moştenitor al tronului pe nepotul ei cel mai mare, (primul fiu al lui Petru), Alexandru I al Rusiei, l-au făcut să legifereze dreptul primului născut. Aceasta este una dintre reformele scurtei sale domnii care au rămas neschimbate de-a lungul timpului. De asemenea, el a reînnoit contractul de exploatare blănurilor din Alaska al lui Nicolai Reazanov, ceea ce a dus în cele din urmă la achiziţia acestui teritoriu din America de Nord. Paul a fost generos, dar cu o fire schimbătoare, genorozitatea arătată iobagilor săi şi aroganţa i-au adus numeroşi duşmani.


Cititi articolul integral pe situl Politeia World

Rusia Imperiala 5/6

După mai multe lovituri de palat, a urcat pe tronul Rusiei fiica lui Petru cel Mare, Elisabeta (1741-1762). În timpul domniei lui Elisabeta, care a fost mult mai eficientă decât cele ale predecesorilor ei imediaţi, a început "occidentalizarea" culturii Rusiei. Printre evenimentele culturale notabile s-au numărat înfiinţarea Universităţii din Moscova (1755) şi a Academiei de Arte Frumoase (1757) ca şi apariţia primului om de ştiinţă de talie mondială, Mihail Lomonosov.În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a început să joace un rol mult mai activ în afacerile europene. Din 1726 până în 1761, Rusia a fost aliată cu Austria împotriva Imperiului Otoman, care era la rândul lui sprijinit de Franţa. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia şi Austria au blocat candidatura franceză la tronul Poloniei. În urma unui război costisitor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a recucerit portul Azov.


Cititi articolul integral pe situl Politeia World

Rusia Imperiala 4/6

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.


Cititi articolul integra; pe Politeia World

Rusia Imperiala 3/6

Rusia lui Petru impreuna cu Danemarca, şi Polonia formează o coaliţie împotriva suedezilor declansand Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele, la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militara. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.


Cititi articolul integra; pe Politeia World

Rusia Imperiala 2/6

Petru ştie că înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea graniţelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii şi ale clerului, Petru hotareste sa plece pentru a vedea Europa. Marea Ambasadă, condusa de el va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, fara a vizita insa Franţa pentru motivul că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov.


Cititi articolul integral pe situl Politeia World

Rusia Imperiala 1/6


Se poate discuta de Imperiul Rus numai dupa domnia lui Petru cel Mare, perioada formativa fiind desavarsita in timpul domniei lui. Petru se naşte in luna mai 1672, este fiul ţarului Aleksei Mihailovici şi a celei de-a doua soţii, Nataliei Kirilovna Narîşkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaş la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, ţarul Fiodor al III-lea moare fără să-şi aleagă urmaşul intre Ivan, fratele său de 16 ani slab la minte sau Petru, fratele vitreg. Ţarevna Sofia, sora bună al lui Ivan şi sora vitregă al lui Petru incearca sa-l elimne pe Petru, profitand de faptul că trupele de streliţi (trupe create de Ivan ce Groaznic, singurii purtatori de arme de foc, arhebuze) se răscoală şi după multă violenţă, jafuri, omoruri obţine ca din 29 mai să fie doi ţari : Ivan şi Petru, iar ea, ţarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătăţii şubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun.

Cititi articolul integral pe situl Politeia World

Rusia pe drum spre imperiu 2/2

Romanovii si expansiunia Rusiei

Din fericire pentru Rusia, marii ei duşmani Polonia şi Suedia erau încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619.


Cititi articolul integral pe Politeia World

Rusia pe drum spre imperiu 1/2

Ivan cel Groaznic a fost urmat pe tronul Rusiei de fiul său Feodor care a fost alienat mental. Puterea era deţinută de cumnatul lui Feodor, boierul Boris Godunov. Cel mai important eveniment al domniei lui Feodor I a fost proclamarea înfiinţării Patriarhiei Rusiei din anul 1589. Proclamarea Patriarhiei Rusiei a reprezentat actul prin care Biserica Ortodoxă Rusă şi-a afirmat statutul de independenţă şi separarea de Patriarhia Constantinoplului. În 1598, Fedor a murit fără ă moştenitori, dinastia Rurik stingându-se odată cu el. Boris Godunov a convocat o adunare naţională a boierilor, clericilor de frunte şi a taranilor liberi, ‘‘Zemskii Sobor”, care l-a proclamat ţar. Mai multe facţiuni boiereşti au refuzat însă să recunoască această decizie. Recoltele proaste din perioada 1601 – 1603 a provocat o foamete de proporţii, ceea ce a dus la mişcări de mase, în timpul cărora a apărut un impostor, care s-a proclamat a fi Dmitrii, unul dintre fii lui Ivan cel Groznic, care murise însă în 1591.

Cnezatul Moscovei 3/3

Dezvoltarea puterii autocratice in Cnezatul Moscovei a atins culmea în timpul domniei lui Ivan al IV-lea (cel Groaznic), dupa perioada lui se poate vorbi deja despre Rusia ca stat si mai tarziu imperiu. Ivan a întărit puterea cneazului transformandu-l in ţar, până la un grad nemaiîntâlnit. În ciuda faptului că era inteligent şi energic, Ivan suferea de accese de paranoia şi depresie, domnia lui fiind punctată de ieşiri de o violenţă extremă. Ivan cel Groaznic a devnit Mare Cneaz al Moscovei în 1533 la numai trei ani. Facţiunile familiilor boiereşti Şuiski şi Belski au intrat în competiţie pentru controlul regenţei copilului-monarh, până cănd Ivan şi-a asumat puterea în 1547.



Puteti citi articolul integral pe Politeia World

Cnezatul Moscovei 2/3

Consolidarea puterii în interior a fost acompaniată de expansiunea externă a statului. Până în secolul al XV-lea, suveranii Moscovei considerau întreg teritoriul Rusiei ca proprietatea lor colectivă. Mai mulţi prinţi semiindependenţi din dinastia Rurik mai aveau pretenţii asupra diferitelor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe toţi principii mai puţin importanţi să-l recunoască pe Marele Cneaz al Moscovei şi pe urmaşii lui ca suverani incontestabili, care să aibă controlul total asupra domeniilor militar, judiciar şi al afacerilor externe. Gradual, suveranii Moscovei au devenit conducători puternici autocratici, ţari. Prin asumarea acestui titlu, prinţii moscoviţi subliniau statutul egal cu cel de împărat, aflat la egalitate cu bazileul Imperiului Bizantin şi cu hanul Marii Hoarde. După căsătoria lui Ivan al III-lea cu Sofia Paleologu, nepoata ultimului împărat bizantin, curtea de la Moscova a putut adopta termenii, ritualurile, titlurile nobiliare bizantine şi stema vulturului bicefal.

Citeste articolul integral pe situl Politeia World

Cnezatul Moscovei 1/3


Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un neînsemnat avanpost comercial al Cnezatului Vladimir-Suzdal. Cu toate că mongolii au incendiat Moscova în iarna anului 1238 şi au jefuit oraşul în 1293, micul avanpost a fost reclădit, pădurile înconjurătoare oferind un minim adăpost în faţa atacurilor şi ocupaţiei mongole. Râurile înconjurătoare îi asigurau accesul la Marea Neagră, Marea Baltică şi zona caucaziană. Dezvoltarea cnezatului a fost asiguraţa, în afară de aşezarea geografică favorabilă şi de multiplele legăcomerciale, de o serie de cneji ambiţio şi norocoşi. Primul conducător al cnezatului a fost Daniil Alexandrovici memebru al Dinastiei Rurik .

Citeste articolul integral pe situl Politeia World

Republica Novgorodului 2/2

Tverul, Moscova şi Marele Ducat al Lituaniei au încercat să cucerească Republica Novgorodului începând din secolul al XIV-lea. În 1397, a izbucnit un conflict între Principatul Moscovei şi Republica Novgorodului din cauza anexării de către moscoviţi a zonei traversate de Dvina de Nord. În 1398, totuşi, acest teritoriu a fost returnat Novgorodului. Pentru a face fată presiunilor Moscovei, Novgorodul a căutat să închege o alianţă cu Lituania, devenind astfel un obstacol în campania de eliminare a diviziunilor feudale ale rusilor. Boierii novgorodeni au încercat să-şi păstreze privilegiile incorporând Republica în Marele Ducat al Lituaniei şi mai apoi în noua uniune polono-lituaniană. Partizanii acestei uniri a fost un grup de boieri cunoscuţi cu numele de Partidul Lituanian. La iniţiativa acestui partid, conducătorii oraşului l-au invitat pe prinţul Mihail Olelkovici să devină cneazul lor. Guvernul Novgorodului a semnat o alianţă cu Marele Duce Lituanian Casimir al IV-lea. Perspectiva schimbării puterii suzerane a produs mari frământări în rândurile oamenilor de rând ai republicii. Autorităţile moscovite s-au folosit de aceste frământări şi au atacat Republica Novgorodului.


Citeste articolul integral pe situl Politeia World

Republica Novgorodului 1/2

Republica  Novgorodului a fost o republica medievala intre marea Baltică si munţii Ural. Republica a existat între secolele al XII-lea şi al XV-lea. Procesul de separare de Rutenia (Rusia) Kievenă a durat mai mult de un secol. La începutul secolului al XII-lea, Novgorodul a început să invite diferiţi nobili să conducă oraşul fără a mai consulta pe Marele Cneaz din Kiev aşa cum ar fi cerut relaţiile de vasalitate dintre centru şi provincie. În 1136, boierii şi marii negustori au cucerit independenţa politică a oraşului şi ţinuturilor înconjurătoare. Orase invecinate considerate vasalii Marelui Novgorod, Staraia Russa, Ladoga, Torjok şi Oreşek s-au alaturat republici.

Citeste articolul integral pe situl Politeia World


Rutenia (Rusia) Kieveană – 3/3

Rusia Kieveană nu a fost capabilă să-şi menţină poziţia de stat puternic şi prosper, în parte datorită conglomeratului de teritorii aflate sub controlul diferitelor clanuri. Cum membrii acestor clanuri deveneau tot mai puternici, interesele lor regionale nu corespundeau cu interesele Kievului. De aceea, conducatorii locali se luptau între ei, deseori apelând la aliaţi din exterior, precum cumanii, polonezii şi maghiarii. Între anii 1054 – 1224, au existat, mai mult sau mai puţin efemer, 60 de principate, 300 de prinţi au ridicat pretenţii la tron, iar certurile dintre ei au dus la 80 de războaie civile. În nord, Republica Novgorodului a prosperat ca parte a Rusiei Kievene, datorită controlului asupra rutelor comerciale de pe râul Volga spre Marea Baltică. În timpul declinului Rusiei Kievene, Novgorodul a devenit tot mai independent.

Citeste si comenteaza articolul integral pe Politeia World

Rutenia (Rusia) Kieveană – 2/3

Regiunea Kievului a dominat statul Rusiei Kievene pentru următoarele două secole. Marele Duce al Kievului controla pământurile din jurul oraşului, iar rudele sale, care îi erau subordonate, domneau în alte oraşe şi îi plăteau tribut. Culmea puterii a fost atinsă în timpul domniilor lui Vladimir (Vladimir cel Mare, 980-1015) şi Iaroslav (Iaroslav cel Intelept, 1019-1054). Ambii conducători au continuat politica de expansiune constantă a Rusiei Kievene începută în timpul domniei lui Oleg al Novgorodului. Vladimir a ajuns la putere în Kiev după moartea tatălui său, Sviatoslav I, în 972 şi după ce l-a învins pe fratele său vitreg Iaropolk, în 980. Ca prinţ al Kievului, cea mai mare realizare a sa a fost creştinarea supuşilor săi, proces care a început în anul 988.

Citeste si comenteaza articolul integral pe Politeia World

Rutenia (Rusia) Kieveană – 1/3

În conformitate cu însemnările din "Povestea anilor care au fost" (Codex Ostrovo), prima cronică a Rusiei Kievene, un vareg (viking) pe nume Rurik şi-a aşezat reşedinţa în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburi slave şi finice, pe la 860, după care şi-a extins autoritatea şi asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei Rurik.Varegii s-au aşezat, pentru început, în zona Ladoga, după care s-au mutat spre sud, la Novgorod, pentru ca până la urmă să ajungă la Kiev, punând capăt dominaţiei Khazare asupra oraşului de la care luau tribut. Rusia Kieveană a fost fondată de Oleg (Helgu în cronicile hazare) pe la anul 880. În următorii 35 de ani, Oleg şi războinicii săi au subjugat diversele triburi slave şi finice. În 907, Oleg a condus un atac împotriva Constantinopolelui, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră şi Orient şi pentru că avea mari rezerve de blănuri, ceară de albine şi miere pentru export.

Tătarii (V)

Hanatul Kazanului - Kazan Hanlığı 2/2

[Nota: x se citeste gh] Fondatorul hanatului a fost Olug Moxammat. El şi-a asumat titlul de han în 1438, uzurpând tronul Kazanului, se presupune că finalizarea procesului de transfer a puterii de la conducătorii locali bulgari la dinastia lui Moxammat a fost finalizată de fiul hanului Maxmud în 1445. Hanatul a fost scena unor lupte crancene interne pe fondul competitiilor dinastice. Hanii au fost înlocuiţi de 19 ori în 115 ani. Au fost în total 15 hani, unii dintre ei urcându-se de mai multe ori pe tron. De cele mai multe ori, hanii erau aleşi dintre descendenţii lui Genghis Han de către nobilimea autohtonă.În timpul domniilor lui Olug Moxammat şi a fiului acestuia Maxmud, forţele Kazanului au efectuat raiduri în Cnezatul Moscovei de mai multe ori. Vasili al II-lea, angajat în război cu vărul său pentru păstrarea tronului, a fost înfrânt în bătălia de lângă Suzdal şi a fost forţat să plătească răscumpărare hanului.

Tătarii (IV)

Hanatul Kazanului - Kazan Hanlığı 1/2

Hanatul Kazanului - Kazan Hanlığı a ocupat teritoriulu fostei Bulgarii de pe Volga între anii 1438 şi 1552. Teritoriul hanatului cuprindea pământurile populate de proto-bulgari din aşa numita Bulgarie de pe Volga. Principalele râuri şi în acelaşi timp importante căi comerciale erau Volga, Kama şi Viatka. Majoritatea populaţie era reprezentată în principal de tătarii din Kazan (bulgari musulmani care adoptaseră lilmba tătară). Unii dintre locuitorii hanatului se considerau "poporeni din Kazan" sau "musulmani din Kazan", fără o altă conotaţie etnică. Religia de stat a hanatului era islamul. Capitala hanatului a fost oraşul Kazan. Printre supuşii hanului se numărau: ciuvaşii, marii, mordovii, tătarii-mişari, urdmurţii şi başkirii. Tătarii-mişari sosiseră în zonă în timpul Hoardei de Aur şi asimilaseră până în cele din urmă mordvinii finici şi alte triburi indigene.

Tătarii (III)

Hanatul Crimeii - Qırım Yurtu 3/3

Declinul Hanatului Crimeii a fost legat de declinul Imperiului Otoman şi a schimbat echilibrul puterii în Europa Răsăriteană. S-a ajuns în situaţia ca tătarii care se reîntorceau din campaniile militare otomane să nu aibă pradă de război, iar, pe fronturile de luptă europene, cavaleria uşoară, care nu beneficia de sprijinul unei artilerii moderne, să sufere pierderi grele în faţa armatelor mai bine dotate ale Rusiei şi ale altor puteri. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Moscova deveise un stat prea puternic pentru ca tătarii să-şi mai permită să-l jefuiască. După întărirea statului moscovit, tătarii au fost lipsiţi de unele dintre cele mai importante surse de venit: prada din jafuri şi sclavii. Sprijinul de care se bucura hanul din partea clanurilor nobile a scăzut în continuare ca urmare a eşecurilor externe dar şi luptei interne pentru putere. Nogaii (Nağaybäk), care asigurau o parte foarte importantă parte a forţei militare crimeene, au încetat să-i mai ofere hanului sprijinul necondiţionat.

Tătarii (II)

Hanatul Crimeii - Qırım Yurtu 2/3

Hanatul Crimeii a fost cea mai importantă forţă militară din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea. Tătarii crimeeni au jucat un rol de primă importanţă în apărarea graniţelor islamului, în special împotriva moscoviţilor şi puterilor europene. Pentru o lungă perioadă de timp, tătarii şi nogaii, organizaţi în ceabuluri (unităţi militare) au efectuat raiduri în Principatele dunărene, Republica polono-lituaniană şi Cnezatul Moscovei. În timpul a ceea ce se numea "culegerea recoltei din stepă", tătarii înrobeau mulţi ţărani slavi, jefuiau satele şi oraşele, din această pradă de război hanul fiind îndreptăţit să primească o cotă care varia între 10 şi 20%.

Tătarii (I)

Hanatul Crimeii - Qırım Yurtu 1/3

Qırım Yurtu sau cum il cunoastem noi, Hanatul Crimeii, a fost o entitate statala care a existat între 1441 – 1783. Hanatul cuprindea peninsula Crimeea şi stepele din sudul Rusiei şi Ucrainei. Hanatul Crimeii a fost succesorul turcic al Hoardei de Aur si a fost fondat cand mai multe clanuri ale Imperiului Hoardei de Aur au renunţat la viaţa nomadă şi s-au sedentarizat in regiunile pe care le ocupau in acest imperiu. Unul dintre urmaşii lui Genghis Han, pretendent la tronul Hoardei de Aur, Hacı I Giray “ingerul” (Melek), a fost invitat in 1441 să devină hanul tătarilor crimeeni si după o lungă luptă de dusă împotriva Hoardei de Aur reuseste sa-si consolideze teritoriul.

Mongolii (IX)

Prabusirea Imperiului

Imperiului mongol a disparut din aceleasi cauze ca alte mari imperii, erodare si decadenta. Imperiului mongol a fcut-o insa mai rapid. Se poate spune ca principala cauza a fost lipsa de adaptare a aristocraţiei mongole, deşi a încercat în mai multe rânduri, la civilizaţia de tip urban. Schimbarea succesivă a capitalei de la Karakorum la Beijingul contemporan realizată de Hanul Kublai (descendenţii săi au întemeiat dinastia Yuan în China), a condus la o evoluţie independentă a Hoardei de Aur în Asia Centrală şi în Rusia si dezlipirea de restul imperiului.

Mongolii (VIII)

Tătari sau mongoli?


Etnogeneza tătarilor de astăzi suscită controverse vii şi puncte de vedere uneori contradictorii: prima teorie, mai veche, ai cărei partizani sunt îndeosebi autorii ruşi îi consideră pe vechii tătari ca fiind de origine mongolă. Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce în ce mai mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, de la bun început, ca element component al lumii proto-turce. Cunoscuţi deja de cronicarii chinezi sub numele de “Da-da” sau “Ta-ta”, de cronicarii persani sub numele de “Tatar”, ei înşişi se numesc “Tatar”, în cronica autohtonă ‘Istoria secretă a Mongolilor”, epopee contemporană intrării lor pe scena istoriei universale la începutul sec.al XIII-lea.

Mongolii (VII)

Hoarda de Aur - Altan Orda 2/2

După moartea lui Batu în 1255, prosperitatea imperiului a mai durat aproape un secol, până la asasinarea lui Geanibek în 1357. Hoarda Albă şi Hoarda Albastră au fost unite într-un singur stat de fratele lui Batu, Berke. La sfârşitul secolului al XIII-lea, puterea a fost uzurpată de Nogai, un nobil care nu se trăgea din spiţa lui Batu. În timpul domniei lui Uzbek (1312-1341), armata imperiului avea peste 300.000 de luptători.Politica Hoardei privind cnezatele ruseşti urmărea ţinerea Rusiei divizată şi slabă. În secolul al XIV-lea, întărirea Lituaniei în Europa de Nord-Est a dus la apariţia unui concurent important la controlul asupra Rusiei. Din acest motiv Uzbek a început să sprijine Cnezatul Moscovei, cel mai important principat rus. Ivan I Kalita a primit din partea hanilor titlul de Mare cneaz şi dreptul de a percepe tributul datorat suzeranului de alte cnezate.

Mongolii (VI)

Hoarda de Aur - Altan Orda 1/2

Altan Orda a fost o entitate statala la inceput mongola care s-a transformat in timp intr-una turcica. Altan Orda ocupa teritorii aflate astazi pe teritoriul Rusiei, Ucrainei şi Kazahstanului, erntitatea a apărut după dezmembrarea Imperiului Mongol in mijlocul secolului al XIII-lea. In perioada e apogeu teritoriul Altan Orda ocupa cea mai mare parte a Rusiei Europene, de la Munţii Ural la Munţii Carpaţi, până în Siberia. În sud, Hoarda de Aur se învecina cu Marea Neagră, Munţii Caucaz şi teritoriile mongolilor din Ilhanat (Iran-Irakul contemporan). Se presupune că denumirea „de aur” (altîn) vine de la sistemul de culori folosit în stepă pentru orientare, negru: nord, roşu - sud, albastru - est, alb - vest şi galben (auriu) - centru


Mongolii (V)

Dupa Ginghis Han 3/3


Ultimul mare conducator al mongolilor legat (intr-un fel) cu Ginghis Han a fost Timur Lenk sau Tamerlan, (Timur cel Şchiop). Timur Lenk a fost probabil si ultimul kürügän (ginere), căsătorit fiind cu o prinţesă din clanul lui Ginghis Khan. Timur Lenk nu a purtat niciodata titlul de han, el purtand titlul de “emir” . Daca Kubilai a reprezentat ramura budista a mongolilor, Timur va reprezenta ramura islamica a lor. Timur a fost întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (Uzbekistan) şi al dinastiei timuride, care a durat numai 100 de ani pana în 1506, cand si dinastia si imperiul au cazut. Numele său, Timur (sau Temür/Demir în limbile turcice),

Mongolii (IV)

Dupa Ginghis Han 2/3

Kublai han a fost ultimul mare han mongol si a domnit între anii (1215-1294). El a fost unul din nepoţii întemeietorului imperiului mongol Ginghis Han. Kubilai han era fratele hanului Möngke. A fost până în 1271 împăratul Chinei. Este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanţi conducători mongoli din dinastia Yuan. Domnia lui în China, reprezentat o sincrezie mongolo-chineza. Kubilai s-a folosit de birocratia chineza pentru consolidarea si îmbunătăţitea dministraţiei mongole. În anul 1253, Kublai s-a convertit la religia budistă.




Mongolii (III)

Dupa Ginghis Han 1/3

După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. În continuare, Batu lansează 3 atacuri de proporţie asupra Europei: asupra Poloniei, Lituaniei şi Prusiei Orientale; altă armată mongolo-tătară se îndreaptă spre Ungaria prin trecătorile româneşti, în timp ce o a III-a armată condusă de Batu şi Subetai atacă centrul Ungarie regelui Bela al IV-lea, pentru a-l pedepsi pe acesta că acordase azil cumanilor în 1238. Istoriografia ungară consemnează că armatele polono-maghiare ar fi învins în 1241 pe mongoli la Mohi.


Mongolii (II)

Ginghis Han – Temüügin ( Întemeietorul)

După legenda mongolă, mongolii se trăgeau dintr-un lup şi o ciută care trăiau la izvoarele râului Onon la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun” (aflat la circa 170 km est de Ulan Bator). Temüügin aparţinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii sălbatici”), fiind fiul cel mai mare al şefului de clan Yesüghei bahadur şi strănepotul legendarului prinţ mongol Kabul han (1130–1150). Acesta din urmă începuse în 1131 unificarea triburilor mongole. Temüügin, care în traducere înseamnă „făurar” sau „de fier”, a continuat această politică şi i-a transmis-o fiului său Öghedei (Ogotai, Ugotai).

Citeste articolul si comenteaza pe situl Politeia World

Mongolii (I)

Imperiul mongol (Mongolyn Ezent Guren) a ajuns in apogeul sau pe două continente şi a rezistat aproape 300 de ani (1183-1502). Desi armata mongolilor nu a numărat niciodată mai mult de 230 de mii de luptători, imperiul mongol a fost cel mai mare imperiu pe uscat, peste 100 de milioane de locuitori si a fost creat într-un timp scurt de Ginghis Han (1206-1227) şi urmaşii lui, hanii: Ogadei (1229-1241), Güyük(1246-1248), Möngke(1251-1259 ) si Kublai (1260-1294). În secolele VIII-IX populaţia de triburi nomade turcice numită uiguri a preluat controlul asupra unei părţi din Mongolia, stabilind capitala la Karakorum, la sud-vest de Ulanbator.

Geneza Creştinismului românesc (XII)

Mărturia arheologiei 2/2

Anterioritatea unor biserici de lemn sau de tip bordei, era afirmată deja de Nicolae Iorga[1]. Supoziţia a răzbătut până la ultimii autori români care au tratat ori atins tangenţial tema arhitecturii ecleziastice[2]. Construcţia ipotetică, multiplu împărtăşită, a fost „rezolvată” prin aceea că s-a admis existenţa unor lăcaşuri de lemn, cu număr practic nelimitat, a căror perisabilitate ar fi cauza finală a neregăsirii lor. Nimic mai fals însă. Arheologia este în măsură să depisteze astfel de construcţii, cu condiţionarea minimă ca ele să fi existat într-adevăr. Tot aşa cum arheologia pot regăsi, şi au descoperit efectiv, casele de lemn şi anexele lor, mult mai vechi decât cele medievale. Secolele fără biserici au totuşi sate cu case descoperite, dar şi cimitire la fel de văduvite de lăcaşuri. Chiar dacă forma bisericilor ar fi semănat prea mult cu casele comune – ceea ce este deja exclus, după progresele înregistrate de arhitectura ecleziastică şi exigenţele de cult – ar fi fost nevoie de întâlnirea cu un inventar liturgic. Or, cum am amintit-o mai sus, nici asemenea mărturii nu există.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (XI)

Mărturia arheologiei 1/2


Creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (X)

Slavonismul cultural 3/3.

Prezenţele bulgare din Transilvania se limitează doar la mărturii păgâne şi dispar din secolul al X-lea[1], când provincia este reîmpărţită politic între influenţa şi dominaţia maghiară şi cea pecenegă, ambele la fel de necreştine. Aşadar, în urma acestor constatări, bulgarii primului ţarat se exclud ca potenţiali învăţători direcţi ai acelei părţi a românilor care urma să fie cel mai mult expusă contra-influenţei latine, venite pe filiera maghiară. În afara bulgarilor, arheologia i-a descoperit pe aşa-numiţii slavi moravieni, care par să fi ajuns până la Mureşul Mijlociu, mai devreme însă. Numai că urme creştine nu se găsesc nici la ei[2]. În acest fel, vectorii timpurii de producţie a slavonismului cultural în rândul românilor se elimină.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (IX)

Slavonismul cultural 2/3.


Vezi postarea precedenta. Alte „subtilităţi” au rezultat ulterior, pentru a colora interpretările bazate pe date oricum prea sărace. S-a scris, de pildă, că opţiunea pentru slavonism nu s-a datorat faptului că ne găseam în vecinătatea focarelor care ni-l puteau transmite şi alimenta, ci pentru „largile posibilităţi pe care aderarea la acest rit le-a oferit… pentru a păstra vechile rânduieli ortodoxe”, pentru a ne apăra mai ales de catolicii din vest[1]. Ultima parte a aserţiunii este eronată pentru că nu se suprapune cronologic cu presupusa adopţie a limbii celei noi. Cât priveşte prima parte, ea face parte din categoria fenomenelor de divinaţie, de admis mai uşor la un istoric al Bisericii şi mai greu la unul laic.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld



Geneza Creştinismului românesc (VIII)

Slavonismul cultural 1/3.

Interpretările de care dispunem astăzi nu sunt nici foarte vechi, nici unanime. Pentru A. D. Xenopol, slavonismul nu se explica decât numai printr-o silnicie a slavilor netoleranţi, faţă de români [1]. După el, majoritatea marilor istorici români au evitat vreun angajament sistematic ori bine argumentat în delicatul subiect.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (VII)

Contextul slav al crestinismului romanesc.

Textele de referinţă ale istoriografiei bisericeşti şi laice socotesc că la venirea slavilor, romanicii erau deja creştini [1]. Se afirmă acest lucru pentru a da procesul de „romanizare-încreştinare” drept încheiat. Dar, este destul de limpede că în aceleaşi momente, românizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea creştină a populaţiei nord-dunărene sunt încă multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte uşor de tranşat înţelegerea corectă a acestei etape istorice prin afirmaţia sau, pentru suspicioşi, măcar avansarea premisei potrivit căreia nu este nici o obligaţie istoriografică în a suda una de alta creştinătatea daco-romană, de aceea a românilor.  Oricâtă diminuare i s-a aplicat în ultimele decenii, influenţa slavilor a fost importantă în plămădirea limbii române. Tot major trebuie să concepem şi aportul slav la modul de viaţă general.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Geneza Creştinismului românesc (VI)

Inceputurile literaturii religioase in Tarile Romanesti.

In secolele XIV-XVI au circulat in tarile romanesti opere religioase scrise in limba slavona. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (in calugarie numit Filotei monahul), fost logofat al lui Mircea cel Batran, si un elogiu, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici.

Geneza Creştinismului românesc (V)

Biblia de la Bucureşti (Cantacuzino)

Biblia de la Bucureşti, cunoscută şi sub denumirea de Biblia Cantacuzino, a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la Bucureşti în 1688. Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul principelui Şerban Cantacuzino (1678-1688).

Geneza Creştinismului românesc (IV)

Călugării Sciţi si doctrina Teopaschită

Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti călugări pe care i-am descris in postarea antecedenta au formulat o doctrina cunoscuta de noi pe numele de “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura a lui Hristos, apărute după Conciliul de la Calcedon din 451 (al IV-lea) . “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest a Bisericii, in timp acesta doctrina a fost acceptata şi necesitatea argumentelor ei a fost justificata in Conciliul al II-lea de la Constantinopol în 553.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld