Nicolae I
Nicolai I Pavlovici (1796 - 1855) a fost împăratul Rusiei din 1825 până la moartea sa din 1855. Lui Nicolae îi lipsea cu desăvârşire deschiderea spirituală şi intelectuală a fratelui său. El considera că rolul său ca ţar era unul de autocrat paternalist care îşi conduce poporul prin orice mijloace găseşte de cuvinţă. Având experienţa tristă a revoltei decembriştilor, Nicolae I era ferm hotărât să ţină sub un control strict societatea rusă. Poliţia secretă, controla o reţea uriaşa de spioni şi informatori. Asupra sistemului de învăţământ, presei şi asupra oricărei manifestări a vieţii publice era exercitată o cenzură strictă. În 1833, ministrul educaţiei, Serghei Uvarov, a gândit un program denumit "Autocraţie, ortodoxie şi caracter naţional", care urma să reprezinte principiul călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să demonstreze loialitate nelimitată autorităţii ţarului, tradiţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi naţiunii ruse. Aceste principii nu au avut sprijinul majorităţii populaţiei, dar, în schimb, a dus la represiune în general şi, în particular, la represiuni la adresa naţionalităţilor neruse şi în special a minorităţilor religioase neortodoxe.
Accentul pus la nivel oficial pe naţionalismul rusesc a contribuit la deschiderea unei dezbateri asupra locului Rusiei în lume, sensului istoriei şi a viitorului ţării. Un grup, cel al "occidentaliştilor", credeau că Rusia a rămas înapoiată şi primitivă şi nu poate progresa decât printr-un proces mai amplu de europenizare. Alt grup, cel al slavofililor, proslăveau cu entuziasm slavii, cultura şi tradiţiile lor şi nu-şi ascundeau dezaprobarea pentru opiniile occidentaliştilor şi pentru cultura şi obiceiurile vesticilor. Slavofilii considerau filozofia slaviilor ca sursă de plenitudine în Rusia şi priveau cu neîncredere la raţionalismul şi materialismul vestic. Unii dintre ei considerau că obştea sătească rusă oferea o alternativă atractivă la capitalismul ioccidental, tradiţie ţărănească care ar fi putut transforma Rusia într-un potenţial salvator social şi moral. Slavofili pot fi consideraţi că au reprezentat o formă a mesianismului rusesc.
În ciuda represiunii din această perioadă, în Rusia a avut loc o înflorire a artelor. Prin operele unor autori precum Puşkin, Gogol, şi Turgheniev, literatura rusă a căpătat recunoaştere şi statut internaţional. În politica externă, Nicolae I a acţionat ca gardian împotriva revoluţiilor. Ofertele lui de reprimare a revoluţiilor europene, acceptate în câteva cazuri, i-au adus porecla de "jandarm al Europei". În 1830, polonezii din teritoriile poloneze ocupate de Rusia s-au revoltat. Ţarul Nicolae a reprimat rebeliunea, a abrogat constituţia poloneză şi a transformat Polonioa într-o gubernie – provincie a imperiului. În 1848, când Europa a fost zguduită de o serie de revoluţii, Nicolae I a fost vârful de lance al reacţiunii. În 1849, el intervenit în ajutorul Habsburgilor şi i-a ajutat să reprime revoluţia din Ungaria şi, de asemenea, a silit Prusia să nu accepte o constituţie liberală. Deoarece ajutase forţele conservatoare să îndepărteze spectrul revoluţiilor, Nicolae părea că domină întreaga Europă.
Dominaţia rusească s-a dovedit până în cele din urmă iluzorie. În vreme ce Nicoale se străduia să menţină status quo-ul în Europa, el a adoptat o poziţie foarte agresivă la adresa Imperiului Otoman. Ţarul urmărea rezolvarea a ceea ce era denumită Problema orientală, încercând împărţirea Imperiului Otoman şi stabilirea unui protectorat asupra populaţiei ortodoxe din Balcani, care era în acele timpuri (anii 1820) în cea mai mare parte sub controlul otomanilor. Rusia a dus un război victorios împotriva turcilor în 1828 – 1829. În 1833, Rusia a negociat cu turcii tratatul de la Unkiar-Skelessi. Puterile europene au crezut în mod greşit că tratatul conţinea o clauză secretă care i-ar fi asigurat Rusiei dreptul de a traversa cu vase de război strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Prin Convenţia de la Londra asupra strâmtorilor din 1841, puterile europene asigurau controlul otomanilor asupra strâmtorilor şi interziceau tuturor naţiunilor, inclusiv Rusiei, să trimită vase de război prin Bosfor şi Dardanele. Bazându-se pe rolul pe care-l avusese în reprimarea revoluţiilor din 1848 şi crezând în mod eronat că are sprijninul diplomatic britanic, Nicolae a ameninţat încă o dată Imperiul Otoman, care a declarat război Rusiei în 1853. Temându-se de posibilitatea unei victiorii ruseşti, Regatul Unit şi Franţa s-au alăturat în 1854 turcilor în ceea ce avea să fie cunoscut ca Războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic otomanilor, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliaţi pe continent. Aliaţii europeni au debarcat în Crimeea şi au asediat baza militară puternic fortificată de la Sevastopol. După un asediu de un an de zile, Sevastopolul a căzut, demonstrând incapacitatea ruşilor de a-şi apăra propriile fortificaţii. Nicolae I avea să moară mai înainte de căderea Sevastopolului, dar înainte de acest moment devenise coştient de neputinţa regimului său. Rusia se confrunta cu două opţiuni: ori iniţia reforme profunde, ori era în primejdie să-şi piardă statutul de mare putere europeană.
Alexandru al II-lea
Alexandru al II-lea (1818- 1881) a fost fiul lui Nicolae I al Rusiei, incoronat pe 2 martie 1855 până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost şi Mare Duce al Finlandei şi a revendicat titlul de rege al Poloniei. Alexandru al II-lea a urcat pe tron la moartea tatălui său în 1855. Primul său an de domnie a fost dedicat urmărilor războiului din Crimeea, a eşecului negocierilor de pace de la Sevastopol conduse de consilierul său de încredere prinţul Alexandru Gorchakov. Ţarul se gândea că Rusia era epuizată şi umilită de război. Încurajat de opinia publică a început o serie de reforme radicale. Alexandru al II-lea a fost un autocrat care avea o gândire flexibilă, suficient de prudentă şi practică. Totuşi, creşterea mişcării revoluţionare "de stânga" a clasei educate a condus la un sfârşit abrupt pentru reformele lui Alexandru pana cand când a fost si el asasinat în 1881. La 16 aprilie 1841, la vârsta de 23 de ani, ţareviciul Alexandru s-a căsătorit cu prinţesa Maria de Hesse la St Petersburg, mai târziu cunoscută în Rusia ca Maria Alexandrovna. Alexandru al II-lea şi Maria Alexandrovna au avut opt copii, Alexandru a avut insa mai multe metrese în timpul căsătoriei şi a fost tatăl a 7 copii nelegitimi.Desi reformele lui Alexandru al II-lea, în special ridicarea cenzurii de stat, au intărit exprimarea publică a gândirii avanate politice şi sociale. Regimul se baza pe ziarele ruse pentru obţinerea sprijinului popular pentru politicile interne şi externe. Dar scriitorii radicali, liberali sau naţionalişti au contribuit la formarea opiniei publice antiţariste, antiimperiale şi social-radicale. Datorită faptului că numeroşi intelectuali, ţărani şi muncitori simpatizau cu poziţiile opoziţiei, regimul a început să considere publicaţiile şi organizaţiile radicale ca fiind periciuloase pentru stat. De-a lungul deceniilor al şaptelea al optulea şi al nouălea al secolului al XIX-lea, ruşii radicali, cunoscuţi sub numele colectiv de narodnici, şi-au concentrat acţiunea politică asupra ţăranilor, narodul, adica poporul.
În 1879, Gheorghi Plehanov a format o facţiune propagandistică a Narodnaia Volia numită Ciornîi peredel Reîmpărţirea neagră, cunoscuţi şi ca Partidul Socialiştilor Federalişti, care milita pentru împărţirea tuturor terenurilor agricole ţăranilor. Voinţa poporului a rămas o organizaţie clandestină, iar, în 1887, un grup de complotişti, din care făcea parte şi studentul eminent Alexandr Ulianov, a încercat să-l asasineze pe împăratul Alexandru al III-lea. Membrii grupului au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi. Moartea lui Alexandr Ulianov l-a afectat profund pe fratele său mai mic, Vladimir Ulianov, care, influenţat de scrierile lui Cernîşevski, s-a alăturat mişcării Voinţa poporului, iar mai târziu, inspirat de Plehanov, s-a convertit la marxism. Tânărul Vladimir Ulianov avea să devină cunoscut ca lider al bolşevicilor sub numele de Vladimir Ilici Lenin.
Dupa 26 de ani de domnie Alexandru al II-lea a fost asasinat în public, la 13 martie 1881, o organizaţie teroristă, Narodnaya Volya, mai sus mentionata. Ultimii doi ţari ai Rusiei Alexandru al III-lea si Nicolai al II-lea vor fi discutati in alt context.
Trimiteți un comentariu