Mărturia arheologiei 1/2

Creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.