Imperiul Roman de Apus - 2 / Tetrarhia

Tetrarhia (de la grecescul tetra, patru şi arhos, şef) este un sistem de guvernare şi de administrare a Imperiului, conceput de Diocleţian, în 293. Imperiul a fost condus de doi auguşti (Diocleţian la Nicomedia, Anatolia, şi Maximian la Milano in nordul Italiei) şi doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, şi Constantin Chlorus, la Treviso). Însă, între ei, exista o ierarhie. Diocleţian îi domina pe colegii săi, şi fiecare cezar trebuia să fie succesorul augustului său. În 286, prin crearea tetrarhiei, Diocleţian i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.

Diocleţian credea că rezolvă astfel dificultăţile administrative şi judiciare, pe care le crea un Imperiu devenit prea mare pentru un singur împărat şi o singură administraţie: tetrarhia îi părea că trebuie să asigure permanenţa, eficienţa şi unitatea puterii imperiale. Dar sistemul nu a supravieţuit creatorului său: după abdicarea lui Diocleţian, în 305, el s-a deteriorat rapid, ducând la anarhie şi la războaie civile, care nu vor înceta decât în 312, o dată cu victoria lui Constantin asupra rivalilor săi.

Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.

Imperiul Roman de Apus - 1 / Inceputuri

Roma şi Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile şi banii au început să se migreze spre provinciile romane. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Italia s-a reflectat prin împăraţii născuţi în provincii, cum ar fi Traian şi Hadrian. Problemele economice a crescut în forţă şi frecvenţă.
Începând cu 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Naşterea dinstiei belicoase sasanide în Parţia a reprezentat o ameninţare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui şi moştenitor-aparent, Gallienus, a reuşit să obţină domnia şi a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus şi prefectul pretorian Silvanus îşi aveau reşedinţa în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuşi, Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei Agrippina a dus la moartea lui Saloninus şi a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca Imperiul Gallic, a apărut.

Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) şi şi-a extins rapid controlul asupra provinciilor germane şi gallice şi peste toată Hispania şi Britannia. Avea propriul senat iar o listă parţială a consulilor săi încă mai supravieţuieşte. A menţinut religia romană, limba şi cultura şi a fost mult mai preocupat cu lupta împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus (268-270), mari teritorii ale Imperiului Gallic au fost restaurate conducerii romane.
În aproximativ acelaşi timp, provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.


În 272, împăratul Aurelian a reuşit în sfârşit să supună Palmyra şi să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului. Cu estul asigurat, el şi-a întors atenţia înspre vest, ocupând Imperiul Gallic un an mai târziu. Datorită unei înţelegeri secrete dintre Aurelian şi împăratul gallic Tetricus I şi fiul său Tetricus al II-lea, armata gallică a fost învinsă rapid. În schimb, Aurelian le-a cruţat vieţile şi le-a oferit celor doi foşti rebeli poziţii importante în Italia.
Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.


Sub Diocleţian, diviziunea politică a Imperiului Roman a început. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.



Imperiul Bizantin – 7 / Senatul

Senatul Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), n-a avut niciodată autoritatea şi prestigiul celui din Roma; atribuţiile sale rămăseseră în principiu aceleaşi, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi şi putea fi invitat de împărat să se pronunţe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată şi popor; se ocupa şi de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, şi de învăţământul public. În jurul anului 900 atribuţiile legislative şi administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creştere. Cum după fondarea noii capitale puţini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecaţi şi senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toţi cei ce deţineau înalte demnităţi în stat au devenit automat membri, precum şi bogaţi proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat şi negustori şi meşteşugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile şi gratificaţiile le erau acordate o dată pe an. Împăraţii promiteau să ţină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituţie a supravieţuit totuşi până la sfârşitul Imperiului.

Răscoala Nika

Răscoala Nika din 532 a avut loc în capitala Imperiului Bizantin, în timpul domniei lui Iustinian I şi al soţiei acestuia, Teodora. Această răscoală îşi ia numele de la strigătul răsculaţilor: Nika (în greacă = victorie) şi a fost provocată de o imprudenţă a împaratului bizantin. Pe timpul acestuia, în Constantinopol existau două facţiuni politice rivale, cea a Albaştrilor şi cea a Verzilor, care îşi luau numele de la culoarea carelor cu care concurau în Hipodrom. Dintr-o antipatie mai veche a Teodorei, împăratul îi favoriza constant pe Albaştrii, într-atât încât aceştia ajunseseră să comită acte de vandalism şi să fie temuţi de oricine li se împotrivea, ştiind că sunt protejaţi de basileu.

Într-o încăierare, au fost capturaţi de gărzile imperiale mai mulţi insurgenţi, dintre care doi au rămas neeliberaţi şi care au fost mai apoi spânzuraţi. Unul din aceştia aparţinea Verzilor, iar celălalt Albaştrilor, astfel că cele două facţiuni s-au văzut deopotrivă ameninţate şi au creat o coeziune. În aceasta a intrat întreaga populaţie din Constantinopol, invocând abdicarea lui Iustinian şi arzând aproape un sfert din oraş în cele şase zile cât a durat răscoala.

În incendiu au fost curpinse spitale, cu pacienţii încă închişi, biserici, o parte a Palatului Sacru, administraţii şi azile. Răscoala nu a încetat decât în urma intervenţiei armatei, conduse de generalul Belisarius, care a ucis peste 30 000 de oameni, aparţinând ambelor partide. Armata care a prins mulţimea adunată în Hipodrom în jurul celui pe care voiau să îl proclame împărat, Hepatius, un senator, fiul fostului împărat Anastasiu I. După încetarea luptelor, execuţiile au continuat, din ordinul împăratului, în rândurile suspecţilor de crime sau răzvrătire, acest val prinzându-l şi pe Hepatius care încercase totuşi, fără izbândă, să oprească răscoala.

Imperiul Bizantin –6 / Basileu (Împăratul) - 2

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaştere oficială a noului împărat; consta în înălţarea celui ales pe scut (ţinut, într-o perioadă târzie, nu de soldaţi, ci de patriarh şi de înalţii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituţiei imperiale. Dar ceremonia esenţială, care punea în evidenţă şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură, însemnele demnităţii imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.
Soţia împăratului era încoronată şi ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezenţa patriarhului şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii şi procesiuni (dar numai începând din secolul al XI-lea), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor şi guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii şi senatorii, ţinea şi ea o corespondenţă oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa îşi exercita efectiv şi autocrat puterea. Începând din secolul al X-lea, din motive politice, căsătoriile cu prinţese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleaşi motive sunt frecvente şi căsătoriile unor prinţese bizantine cu împăraţi, regi sau prinţi străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reşedinţa principală a împăraţilor bizantini, cuprinzând şi un ansamblu de capele şi oratorii, şi cu ceremonii având caracter de solemnităţi religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamaţii ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii şi încălţării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, şi în faţa căruia cel primit în audienţă era condus şi susţinut de doi demnitari ai curţii. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veşminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mişcări şi gesturi solemne, muzică şi cântări, lumânări, cădelniţe, fum de tămâie, aclamaţii ritmate şi dialogate al căror text glorifica victoriile şi exalta măreţia cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările şi fumul de tămâie abia în secolul al IV-lea; iar veşmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influenţa ceremoniilor de la Palat, în secolele V-lea şi VI-lea. Exista şi un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent şi înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audienţele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalţi demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Adoraţia imperială se referea şi la efigiile împăratului, la portretele, busturile şi statuile lui. În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinţilor purtate în procesiuni figura şi portretul basileului. Acesta avea şi o semnificaţie juridică de autoritate: prezenţa portetului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în faţa lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor. Obligaţia de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curţii imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului şi în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Şi în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind şi în viaţa Bisericii. Dar funcţia cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă şi judecătorească. Legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcţii suveranul nu era limitat decât de o forţă: conştiinţa tradiţiei, a respectării tradiţiilor juridice, a dreptului roman.