La Bucureşti, o primă manifestare porneşte de la studenţii de la Facultatea de Filologie care îl cheamă pe Iosif Chişinevschi, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România nu se făcuseră schimbări majore în conducerea partidului comunist după moartea lui Stalin. Neinfluenţat nici de discursul din 23 februarie al lui Nikita Hruşciov  la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în care erau denunţate abuzurile lui Stalin şi scoase în evidenţă urmările negative ale cultului personalităţii, nici de reacţiile din celelalte ţări cu regimuri comuniste care au epurat, măcar în parte, conducerea cu orientare stalinistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej  continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu  şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej. Studenţii considerau că neintervenţia armatei sovietice în primele zile ale revoluţiei maghiare reprezenta o acceptare din partea lui Hruşciov a mişcării revendicative din Ungaria. De aceea, pentru unii studenţi, Iosif Chişinevschi, care susţinuse ideea unei liberalizări, oricât ar fi fost de relative, părea un interlocutor mai favorabil decât alţi conducători comunişti.

Scopul acţiunii nu era atât obţinerea unor răspunsuri la acest tip de întrebări. Intenţia era de a sonda dacă măcar unii conducători comunişti erau dispuşi să înceapă un dialog. De aceea, întrebările se concentrau asupra aspectelor economice şi nu ridicau probleme politice sau ideologice. Dar era evident că nici vinul artificial bulgăresc, nici contoarele electrice pentru Vietnam, nu reprezentau preocuparea majoră a studenţimii din România. Aceste întrebări erau doar un semnal trimis conducerii de partid că există o intenţie de dialog, nu de confruntare ideologică.

După cum se aşteptau mulţi din conducătorii studenţilor, Iosif Chişinevschi, ca alţi conducători comunişti din guvern, nu a dat curs invitaţiei. Dar invitaţia a putut fi folosită ca argument, demonstrând celor care ezitau, că studenţii nu începuseră mişcarea revendicativă ca o confruntare, iar drept consecinţă a atitudinii negative a autorităţilor, se impuneau acţiuni mai energice.

În multe din instituţiile de învăţământ superior, precum şi în unele licee, încep proteste în timpul cursurilor politice şi a celor de limba rusă. În faţa ostilităţii studenţilor, mai mulţi profesori sunt siliţi să plece de la catedră. Corpul universitar primeşte dispoziţii să încerce să-i liniştească pe studenţi. Pentru organele de partid, acţiunile de perturbare a orelor de limba rusă erau considerate foarte grave, deoarece se petreceau tocmai în octombrie, luna prieteniei româno-sovietice, în cinstea Revoluţiei Socialiste din Octombrie.

Studenţii de la diferite facultăţi cer cu insistenţă să se trimită delegaţi ai comitetului central cu care să discute situaţia din Ungaria. Escaladarea faţă de prima cerere este evidentă, prin schimbarea subiectului discuţiilor, de la situaţia economică la cea politică. Şedinţele organizaţiilor Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) sunt boicotate, dar studenţii profită de şedinţele organizate pentru rezolvarea unor probleme administrative pentru a discuta deschis despre revoluţia din Ungaria şi despre necesitatea de a reacţiona. Conducătorii organizaţiilor de UTM şi studenţii membri de partid care se opun acestor discuţii sunt daţi afară din sălile de şedinţă. După cum rezultă însă din analizele făcute de Comitetul Central al UTM la sfârşitul lunii noiembrie 1956, mulţi dintre conducătorii organizaţiilor de UTM, depăşiţi de evenimente, se alătură mişcării revendicative studenţeşti, susţin revoluţia din Ungaria şi arată ostilitate faţă de poziţiile intransigente ale comitetelor de partid din facultăţi.

Toată lumea aşteaptă o manifestare cu caracter general. Bazată pe precedentul de la Budapesta, populaţia aşteaptă şi ea un semnal al studenţilor. Studenţii sunt interpelaţi pe stradă fiind întrebaţi “ce aşteaptă?”, “ce fac?”.