Polybios sau Polibiu a trait intre 201 - cca 120 î.Hr. Om politic si istoric grec, originar din Megalopolis, l-a avut ca model pe Tucidide. Din nefericire, multe din lucrările sale s-au pierdut : Viaţa lui Filopoimen, Tratatul despre tactică, chiar opera sa fundamentală, ; Istoria universală s-a păstrat fragmentat. Scrisă în 40 de cărţi povesteşte cucerirea lumii de către romani, de la începutul celui de al doilea război punic până la ocuparea Corintului.

Experienta sa politica îl ajuta să analizeze profund mobilele oamenilor de stat, caracterul popoarelor şi al instituţiilor lor. Studiul său despre constituţiile Spartei, Romei şi Catarginei sunt monumente de informaţie exacte şi de comentariu pertinent. Metoda pătrunzătoare a lui Polybios se înrudeşte cu aceea a lui Tucidide. Analizat în comparaţie cu istoricul roman Titus Livius care e preocupat mai mult de artă şi retorică, el dovedeşte spirit cercetator şi realist.

Ca mod de organizare al expunerii, el foloseşte descrierea prin prezentarea de momente alaturate in spatiu si in succesiune; elementele componente ale scenelor de lupta sunt prezentate sistematic, organizat astfel incat sa sugereze o imagine unitara, de ansamblu si sa trezeasca interesul cititorului, si chiar stari emotionale.

Polibiu vede istoria si cunoasterea ei ca mijloc de intelegere a evenimentelor contemporane, si o numeste cea mai temeinica educatie care te face sa accepti cu demnitate schimbarile destinului descoperind peripetiile altora: învăţătura desprinsă din istorie este cea mai temeinică educaţie şi pregătire pentru treburile politice şi cea mai bună , singura şi mai strălucită învăţătură care te face în stare să suporţi cu demnitate schimbările soartei, este amintirea peripeţiilor altora .... [1] Justifica tema propusa - cucerirea lumii cunoscute de catre romani in numai 53 de ani- prin inedit si de aceea ar starni interesul cititorului indiferent de varsta, iar importanata cunoasterii realităţii istoriei este destul de des mentionata ca folositoare fiind împotriva spectacolului declamatoriu. Polybios clasifică trei tipuri de istorie (în Cartea IX): felul genealogic care cuprinde timpurile eroice şi genealogia zeilor, tipul care tratează despre colonizări, întemeieri de oraşe şi raporturile dintre colonii şi metropolele lor şi tipul care tratează despre faptele neamurilor, ale oraşelor şi domnitorilor adică istoria propriu-zisă [2].

Polibiu a scris o istorie pragmatica adica consacrata povestirii evenimentelor şi epideictică prin punerea în lumina a legăturii dintre cauza şi efect. El vede istoria si cunoasterea ei ca mijloc de indreptare, si o numeste cea mai temeinica educatie care te face sa accepti cu demnitate schimbarile destinului descoperind peripetiile altora: învăţătura desprinsă din istorie este cea mai temeinică educaţie şi pregătire pentru treburile politice şi cea mai bună , singura şi mai strălucită învăţătură care te face în stare să suporţi cu demnitate schimbările soartei, este amintirea peripeţiilor altora .... Justifica tema propusa - cucerirea lumii cunoscute de catre romani in numai 53 de ani- prin inedit si de aceea ar starni interesul cititorului indiferent de varsta, iar importanata cunoasterii realităţii istoriei este destul de des mentionata ca folositoare fiind împotriva spectacolului declamatoriu. Polybios clasifică trei tipuri de istorie(în Cartea IX): felul genealogic care cuprinde timpurile eroice şi genealogia zeilor, tipul care tratează despre colonizări, întemeieri de oraşe şi raporturile dintre colonii şi metropolele lor şi tipul care tratează despre faptele neamurilor, ale oraşelor şi domnitorilor adică istoria propriu-zisă .

Partile cele mai importante ale istoriei sale sunt cauzele, contextul si urmarile evenimentelor evocate , are viziunea interdependentei evenimentelor si trateaza tema ca atare. Destinul (Fortuna) are rolul ei in istorie , unul destul de important, acela de a crea scopul, insa istoria lui Polibiu va descifra mijloacele prin care soarta reuseste sa-si indeplineasca acel scop. Evaluand ceea ce au scris inaintasii sai , Polibiu pledeaza pentru o istorie universala pentru ca nimeni nu o mai facuse si pentru ca era adeptul imaginii de ansamblu, cu o prezentare a istoriei plecand de la general la particular si nu fragmentar , combatandu-i pe cei care procedasera altfel ( Plinius).

Nou la Polybios este faptul că face diferenta intre cauza si intentie sau pretext. Intentia e data de dispozitii sufletesti, de rationamente,de ganduri din care rezulta hotarari si decizii şi propunerea unei actiuni pentru infaptuirea careia se va inventa o cauza. Pune accent nu numai pe faptele in sine ci si pe imprejurarile care le-au precedat, le- au insotit si le-au urmat ; astazi am spune contextul socio-politic in care au izbucnit şi evoluat.

Remarcam tendinta spre analiza a acestui istoric, lucru care nu se regaseste la inaintasii sai. În concepţia sa, evenimentul în sine este determinat de cauze, mijloace si scopuri si are un rezultat final fericit sau nu .In prezentarea unui teatru de razboi, el furnizeaza amanunte legate de strategie militara cu tot ce presupune acest lucru ( metode de lupta, armament, plasare in spatiu, consolidarea pozitiilor, aprovizionare, numar de combatanti). Nu neglijaza nici aspectul psihologic al situatiilor pe care le povesteste, evidentiind uneori fapte de vitejie, curaj, evenimente tragice şi nu de putine ori vorbeste despre maretia si indrazneala romana prin comparatie cu celelalte natii razboinice cunoscute (persii, lacedemonienii, macedonenii).

Stie ca lipsa unei cronologii admise de toti ar distruge credibilitatea celor scrise de el din experienata personala. Descoperise aceasta lipsă la unii dintre predecesorii săi si s-a ferit sa cadă în aceeaşi greşală. De aceea el va preciza mereu data la care se consuma evenimentul aflat in discutie fixându-şi ca reper olimpiada din 776; în epoca respectiva, cu toate ca era descoperit calendarul, grecii nu aveau o cronologie valabila pentru toate statele grecesti. De abia în secolul III savanţii alexandrini au conceput o cronologie luând drept criteriu olimpiadele care aveau loc din 4 în 4 ani. În urma unor calcule se ajungea la datarea unui eveniment luând ca reper olimpiada din 776 cea de la care s-a pastrat numele învingătorilor. Asa se explica de ce apar diferente între datarile lui şi ale lui Titus Livius care îl citeaza în cartea sa.

În ceea ce priveşte sursele sale, ca apropiat al lui Scipio, a avut acces la arhivele romane ,surse punice, observaţia directă; el singur spune ca la multe dintre aceste lupte a participat direct, le-a urmarit sau le-a condus. Cat despre marturiile orale, acesta le foloseste cu rezerva si le verifica personal, cum a procedat cu reconstituirea drumului din Alpi al lui Hannibal. În plus, este citata ca sursa o inscriptie arheologica : stela de la Lacinium unde era consemnat numarul soldatilor lui Hannibal.

Ca scriitor, Polybios este foarte clar, cu toate ca stilul sau este cam tern şi uneori greoi. Spiritul sau este mai mult ştiinţific decât literar iar opera sa este valoroasa mai mult prin fond decat prin forma. Ca toţi istoricii vechi, el a fost şi geograf. Datorita faptului ca a calatorit mult si datorita calitaţilor sale de observator, el a imbunatatit din multe puncte de vedere cunoştinţele pe care anticii le aveau despre pamant si lumea locuita.

Bibliografie, Note si Citate:

Polybios, Istorii, p. 9
Virgil G. Popescu, Note, Cartea a IIa, în Istorii, Polybios, p. 530
Frank W. Walbank, Ian Scott-Kilvert (1979). Polybius; The Rise of the Roman Empire. Penguin Clasics.
D.M. Pippidi (coordonator) - Dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976