Etruscii, au locuit Peninsula Italiana, in regiunea numită Etruria (cuprinzând Toscana, regiunea de nord a Latiumului și părți din Umbria), începând cu secolele XI-X- î.Hr. până în secolul I d.Hr. Evoluand din epoca bronzului in epoca de fier, ei pot fi considerati civilizatia principala, indigena a Italiei de astazi. Originea etruscilor este controversata, cuvântul etrusc provenind din: Trusci, Etruri sau Etrusci, dupa cum îi numeau romanii, sau Tyrsanoi asa cum îi numeau grecii. Endonimul (felul propriu de a se identifica) etruscilor era Razna.

Potrivit lui Herodot, etruscii au provenit din regiunea anatoliană Lidia( Lydia) și de pe unele insule din Marea Egee (îndeosebi Lemnos), iar Dionis din Halicarnas era de părere că etruscii erau autohtoni în Etruria. În baza celor mai recente evaluări științifice (susținute mai nou și de cercetări genetice făcute de un institut italian pe eșantioane significante de populație din Toscana și din regiuni relevane din Grecia și vestul Turciei), ipoteza lui Herodot este cea plauzibilă. (vezi postarea de pe Paleografia, despre originile limbii Etrusce).

În timpul secolului al VII-lea î. H. societatea agricolă etruscă se transformă. Cei care credeau că plugul şi ştiinta îngrijirii câmpului le-a fost data de zei, o alta parte  îşi construiesc orase si dezvolta mestesugurile si comerţul. În lumea etruscă se cultiva acum viţa de vie, măslinul si cerealele. Se dezvoltă navigaţia si pescuitul iar subsolul ţării le dăruieşte din plin fier.

Centrul etruscilor a fost Toscana, unde etruscii s-au dezvoltat ca agricultori, viticultori și ca artizani ai unei ceramici deosebite. Etruscii au fost considerați mai avansați tehnologic, față de vecinii lor, chiar și decât romanii, minele de plumb, cositor, fier și cupru furnizând materia primă pentru o metalurgie, în care etruscii excelau. Au fost timp de secole principalii furnizori de obiecte de fier în zona Mediteranei (export către Grecia, Fenicia, Cartagina etc.).

Organizarea în orașe-stat pare să fi început în sec. al VIII-lea î.Hr.: Aritim (lat. Arretium; it. Arezzo), Cisra (Caere Vetus; greaca: Agylla; Cerveteri), Clevsi (Clusium; Chiusi), Curtun (Cortona), Perusna (Perugia), Fufluna sau Pupluna (Populonia), Veii, Tarchna (Tarquinii; Tarquinia-Corneto, cu celebrele morminte pictate), Vetluna (Vetulonia), Felathri (Volaterrae; Volterra), Velzna (Volsinii; Bolsena) și Velch (Volcii; Vulci), precum și orașele actuale Mantua și Bologna sau pierdutele Atria și Spina. Însăși Roma are la origine o așezare etruscă. Potrivit unora dintre cercetători, toponimul capitalei italiene (inițial Ruma) ar putea fi derivare din numele unei stirpe etrusce, Rumina.

Se pare că funcţia primă a artei etrusce a fost utilitară, pentru nevoile şi luxul vieţii cotidiene şi ,,de dincolo” . Dată fiind credinţa profundă a etruscilor în viaţa de apoi, arta lor a îndeplinit necesităţi funerare, dovedind preocuparea de a urma voinţa divină. Şi în Grecia impulsul artistic a fost valabil până în amurgul civilizaţiei etrusce. Arta etruscă a părut întotdeauna că aspira la îndeplinirea unor credinţe religioase şi funerare la nivel pur practic, nu întru glorificarea zeilor ori cetăţilor protejate de aceştia.

Cercetările  recente au scos la iveală locuinţe arhaice – de exemplu, la Acquarossa în apropiere de Viterbo (un orăşel modest din secolele VII – VI, abandonat în jur de 500 î.H.) – care atestă că arta etruscă nu avea tangenţe numai cu sfera religioasă, precum o dovedesc ofrandele din mormânt, destinate uzului cotidian al defuncţilor . O trăsătură de bază şi, totodată, un paradox al artei etrusce constă în aceea că aceasta servea fie unor scopuri private, fie religioase. Clienţii bogaţi şi influenţi, cărora le erau destinate podoabe minunate din aur, argint şi chihlimbar, farfurii luxoase din argint ori din bronz precum şi vase admirabil decorate, erau oameni cu un gust rafinat. Cu toate acestea, şi în contrast cu alte popoare ale antichităţii, ei par a nu fi fost interesaţi în a-şi înregistra ori glorifica evenimentele istorice la care luau parte. De asemenea, ei nu şi-au glorificat virtuţile şi nici meritele.

Câteva caracteristici etrusce îşi au originea în funcţiile religioase şi practice. Dat fiind faptul că oraşele Etruriei nu iroseau timp şi bani pentru momente publice care să preamărească cetăţile şi sanctuarele lor pentru a le consolida prestigiul în ochii lumii, rareori putem identifica lucrarea unui mare artist sau ,,mâna  unui maestru”. Deşi fiecare perioadă a artei etrusce reflectă o varietate de tendinţe, mode, curente şi idei, nu putem distinge vreun spirit de competiţie între personalităţile artistice mândre de talentul lor şi recunoscute de societatea în care lucrează, aşa cum se manifestă – de exemplu – în arta greacă din secolele V – VI î.H., influenţând evoluţia sa ulterioară. Originalitatea şi talentul creator ale unui Praxitele, unui Scopas ori unui Lisip şi-au pus amprenta pe întreaga perioadă elenistică. Până la noi s-a transmis un singur nume de creator etrusc, anume Vulca din Veii, amintit de romani că a contribuit la decoraţia în teracotă a marelui templu al lui Iupiter Optimus Maximus de pe Colina Capitolină din Roma, spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H.

Se pare că în Etruria au existat nu atât şcoli artistice, cât mai degrabă ateliere ale căror membri erau activi în propriile lor oraşe. În cele mai importante din aceste ateliere s-au creat probabil cele mai importante opere de artă precum şi mici artefacte produse de meşteşugari. La Cerveteri, de pildă, într-un atelier din perioada arhaică s-au produs – aproape cert – atât teracote arhitecturale, cât şi urne funerare, folosind aceleaşi motive şi chiar, în unele cazuri, aceleaşi tipare şi pentru unele şi pentru altele. Aceiaşi lucrători în bronz care au confecţionat statuete votive au realizat probabil şi obiecte casnice decorate cu statuete asemănătoare . În mod evident , atelierele au produs obiecte pentru oameni provenind din diverse clase sociale . Gama meşteşugurilor analizabile prin descoperirile din morminte este impresionantă.