O istorie a Rusofilismului in Romania - Războiul Crimeii

De la cucerirea Principatelor Române pana la Tratatul de la Paris (1856)

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld



2009 pe Istoria lui Theo-Phyl Blog

“Istoria” este primul meu blog. Pe 16 ianuarie 2010 implineste un an, sper ca voi avea puterea sa-l “pastoresc” si in anul care vine. Blogul a fost in prima parte al anului un blog “generalist” care s-a calificat la “locul de munca,” devenind un blog care trateaza subiecte legate de istoria generala cu accente nationale. Blogul este bineinteles un blog de popularizare care contine traduceri si adaptari din cartile mele sau articolele mele publicate in reviste de specialitate, open sources si interpretari personale inclusiv speculatii pe baza unor fapte reale care nu pot fi dovedite stiintific.

Cateva date despre blog: prima postare pe 16 ianuarie 2009. In cele 11 luni am postat 287 de articole care au avut aproximativ 60 000 de vizionări, si numai 2 000 de comentarii. Daca doriti sa revedeti ceva, aveti postarile noastre:












Tuturor cititorilor blogului si vizitatorilor lui, un an fericit de succes si multa sanatate. La multi ani 2010!

O istorie a Rusofilismului in Romania - Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) si a fost conducătorul revoluţiei de la 1821. Tudor s-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Eteria

Eteria (Philiki Hetairia - Societatea prietenilor), a fost o organizaţie secretă creată la Odesa de Nikólaos Skúfas, Tănase Ţakalov şi Emanoil Xánthos la data de 14 septembrie 1814 după ideile lui Constantin Rigas din Velestino, şi care avea ca scop eliberarea creştinilor, cu precădere a grecilor, de sub stăpânirea otomană, şi întemeierea unor state creştine libere, îndeosebi a unei Elade libere (frontierele acesteia nefiind specificate, dar se spera tot înconjurul mării Egee şi capitala Constantinopol, conform "Marii Idei"). Bineinteles ca aceasta organizatie a fost sustinuta, finantata si infiltrata de serviciile Ohranei tariste care s-a folosit in multe alte scopuri decat cele initiale.Întemeierea Eteriei este concomitentă cu cea a societăţilor Frăţia şi Junimea în ţările române, şi se încadrează în marea mişcare socială revoluţionară a anilor 1820-1830, care a condus la independenţa ţărilor din America latină, la revoluţia franceză din 1831, la Revoluţia Română de la 1821 şi la revolta grecilor, care a dus la independenţa Greciei.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Excursus: O istorie a Craciunului – 3

Credinţă şi legende populare romaneşti


În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naşte. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun şi Crăciunoaie, însă nici aceştia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin naşterea unui prunc zămislit din greşeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia, auzind-o, şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moaşă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, şi l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, şi când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moaşele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc. [Gheorghe Muşu]

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Excursus: O istorie a Craciunului – 2

Bradul de Crăciun
În tradiţia românească de la sat, regăsim acest obicei al împodobirii bradului la nunţi şi la moartea tinerilor, femei şi bărbaţi. Obiceiul există din negura timpurilor (probabil de origine geto-daca) şi semnifică o nuntă rituală între persoana decedată şi natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiţia unor comunităţi locale din regiunile Banat şi Oltenia. Bradul astfel împodobit se numeşte Pomul vieţii, care se regăseşte drept motiv natural în arta populară. In timp, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înţelesuri, precum cel de "arbore de judecată", "arbore de pomană", "arbore fertilizator" sau "stâlp de arminden (sărbătoare populară pe 1 mai)".

Excursus: O istorie a Craciunului –1

Crăciunul sau Naşterea Domnului Iisus Hristos si este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Crăciunul face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Primul spion rus in Tarile Romanesti (Sfarsit)

Manuc - Partea III
În anul 1808, urcă pe tron sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), care i-a şi încredinţat lui Mustafa Paşa, la 28 iulie, postul de mare vizir. În vremea noului sultan, ca răsplată pentru repararea cetăţilor dunărene şi aprovizionarea armatei cu pesmeţi, i s-a conferit lui Manuc, din porunca sultanului titlul de bei (prinţ) al Moldovei. Motivele acordării lui Manuc a titlului de bei sau principe al Moldovei provin din faptul că Scarlat Callimachi, numit la 23 aprilie 1807 domnitor al Moldovei, nu a putut să ajungă la tron, ţara fiind ocupată de ruşi. El a rămas nominal domnitor până în decembrie 1808, când a sosit în ţară noul domnitor. Marele vizir Mustafa-Paşa îl cheamă pe Manuc-Bei la Constantinopol, acesta sosind la 4 octombrie 1808, însoţit de un cortegiu de o sută de armeni, întreaga procesiune îndreptându-se spre Poartă, unde Manuc-Bei şi-a luat în primire în mod oficial postul de mare dragoman.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Primul spion rus in Tarile Romanesti (continuare)

Manuc - Partea II

În anul 1806, după începerea Războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti (după o scurtă perioadă de refugiu în Transilvania), şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea. Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren, Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Primul spion rus in Tarile Romanesti

Manuc - Partea I
Manuc Bey (Emanuel Mârzaian) (1769 - 1817) a fost un negustor, spion şi diplomat armean, proprietar de han de la începutul secolului XIX-lea. Emanuel (Manuc) Mârzaian s-a născut în anul 1769 în oraşul Rusciuc (astăzi oraşul Ruse din Bulgaria). Era fiul negustorului de grâne Martiros Mârzaian, originar din satul Karpi din Armenia, regiunea Araratului. Acesta a fost jefuit de averea sa de către persani şi a colindat apoi Turcia, aşezându-se , pe la jumatatea secolului al XVII-lea la Burgas şi în cele din urmă în cetatea Rusciuc, unde s-a însurat cu fata bogatului negustor armean Hanum-Oglu (nume turcizat). Moartea timpurie a tatălui său l-a facut pe Manuc să ia în propriile mâini afacerile de familie. El a făcut multe drumuri la Constantinopol, reuşind să acumuleze o avere considerabilă şi se zvonea la timpul său că ar fi cel mai bogat om din Balcani. Deşi vremurile din oraş nu erau prielnice pentru afaceri, Manuc s-a prezentat personal guvernatorului şi i-a oferit o sumă mare de bani, angajându-se să-i fie vistiernic lui Tersenicli-Oglu, în cazul în care i s-ar garanta libertatea schimbului de produse.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Tratatul de la Bucureşti (1812)

Pacea de la Bucureşti din 1812 a fost un tratat de pace semnat in mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 (vezi postarea anterioara) a izbucnit in octombrie, ţarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române. Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţa şi Imperiul Habsburgic. La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar "prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru". În pofida asigurărilor iniţiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie-7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexnadru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate romanesti – Muntenia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania – Fanariotii rusofili (1)

Constantin Ipsilanti, a domnit în Moldova intre 1799 - 1801, octombrie 1806 - noiembrie 1806 şi in Muntenia din 1802 - 1806. El a mai fost administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 - 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807. Constantin Ipsilanti fost fiul lui Alexandru Vodă Ipsilanti şi tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. Şi-a început cariera devenind dragoman al Porţii, pe vremea celei de-a doua domnii a tatălui său în Ţara Românească (1769 -1797). Făcând în această calitate numeroase servicii Rusiei şi Angliei, adversarele Franţei, ajunge prin concursul acestora pe tronul Moldovei (1799). Nu se poate menţine mult timp, tocmai din cauza prea accentuatului său rusofilism şi este destituit (1801).

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld


O istorie a Rusofilismului in Romania - Războiul ruso-turc din 1806-1812

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea suferită de ruşi la Austerlitz, a detronat domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti şi pe cel al Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind consideraţi rusofili. În acelaşi timp, francezii, aliaţi în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmaţia şi ameninţau cu o eventuală invazie în Moldova şi Muntenia. Pentru a asigura siguranţa frontierelor sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, ruşii au mutat o armată cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca răspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor ruseşti prin strâmtori şi au declarat război Rusiei.


La începutul conflictului, ţarul nu s-a grăbit să implice masiv armata rusă împotriva turcilor, de vreme ce armata ţaristă era implicată în luptele din Prusia cu forţele lui Bonaparte. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureştiului a fost oprit la Obileşti de Mihail Miloradovici şi cei numai 4.500 de soldaţi (2 iunie 1807). În Armenia, contele Gudovici, comandând un contingent de 7.000 de soldaţi, a reuşit să distrugă puternica armată otomană de peste 20.000 de soldaţi în bătălia de la Arpachai, (18 iunie 1807). În acelaşi timp, flota rusă din Marea Neagră de sub comanda amiralului Dmitri Seniavin a blocat strâmtorile şi a distrus flota otomană în bătăliile Dardanellelor şi Athosului.În 1810, armatele ţariste aflate sub comanda fraţilor Kamenski au atacat şi au distrus forţele otomane din Pazardjik (22 mai). Fortăreaţa de la Silistra a fost izolată, iar garnizoana turcă s-a predat pe 30 mai. Încurajaţi de acest succes, fraţii Kamenski au asediat zece zile mai târziu puternica fortăreaţă de la Şumla. Aici, turcii au respins atacul ruşilor, provocându-le pierderi importante, rezultate la fel de proaste obţinând armata ţaristă şi în cazul asaltului fortăreţei de la Ruse de pe 22 iulie. Fortăreaţa de la Ruse a fost cucerită de ruşi pe 9 septembrie. După ce comandantul rus Kamenski a fost ucis în luptă, noul comandant Mihail Kutuzov a acţionat cu multă prudenţă şi a evacuat Silistra şi s-a retras spre nord.
Manevra înşelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Paşa să-şi conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva ruşilor. Bătălia dintre cele două forţe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deşi ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detaşament rus a traversat în condiţiile unui secret desăvârşit Dunărea şi pe 2 octombrie a atacat în toiul noţii forţele lui Ahmed Paşa. Peste 9.000 de otomani au fost ucişi. Ahmed Paşa a fost învins, predându-se împreună cu forţele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie. Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la Bucureşti, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanşarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene.

O istorie a Rusofilismului in Romania – Rusia devine protectorul Principatelor

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (Piotr Rumianţev) şi Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774. Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Cherson şi oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci şi Enikale din Crimea, precum şi regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut şi Hanatul Crimeii, căruia au fost forţaţi să îi recunoască independenţa. Hanatul, deşi oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania - Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), poate fi considerat fara nici un dubiu primul conducator (voievod) roman care a fost un infocat rusofil si un colaborator apropiat al rusilor in principatele romanesti ale rusofilismului politic, cultural si religios. Valoarea si contributia lui Dimitie Cantemir in cultura romaneasca este enorma. Dimitie Cantemir a fost autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog si a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. În aceasta postare nu ne vom referii la aceste enorme merite ci vom analiza numai aspectele rusofilismului ale lui Cantemir in Moldova, influente care se pastreaza pana in zilele noaste si dau rusilor argumente istorice legate de influenta si “drepturile” lor, inclusiv rusificarea Basarabiei.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

O istorie a Rusofilismului in Romania – slavofilism (2)

Inceputul influentei politice ale statelor salve de la nordul Tarilor Romanesti incepe la mijlocul secolului al XV-lea si ajunge la apogeu la sfarsitul acelui secol prin inmpunerea familiei Movila (Moghilă), la inceput in Moldova si mai tarziu si in Tara Romaneasca. Ieremia Movilă (Moghilă), a fost domnitor al Moldovei din august 1595 pana in mai 1600 şi din septembrie 1600 pana la 10 iulie 1606. Mama sa, Maria, era descendentă a lui Petru Rareş. Boier moldovean, frate cu Mitropolitul Gheorghe Movilă, a fost urcat pe tron de cancelarul polonez Zamoiski în locul lui Ştefan Răzvan.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld



O istorie a Rusofilismului in Romania – despre slavofilism (1)

Greu de a detasa rusofilismul de contextul istoric al diferentelor culturale si sociale dintre latinitatea romaneasca si influentele politice, culturale si religioase ale lumii slave inconjuratoare. Influenta slava asupra tarilor romanesti este ancestrala, cea politica insa s-a accentuat si a devenit pregnanta numai in secolul al XVI-lea si inceputul al secolului al XVII-lea pe timpul domniilor familiei Movilă (Moghilă), dusmani ai lui Mihai Vitreazul, aliati ai polonezilor si pusi pe tron de ei. Rusofilia directa a ajuns la apogeul ei pe timpul lui Dimitrie Cantemir la inceputul secolului al XVII-lea.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Excursus: Juramantul pe Biblie

Pentru un om religios (cu adevarat) ceea ce s-a intamplat ieri in confruntarea dintre Geoana si Basescu poate fi socotit un afront. Un om religios nu se JURA pe Biblie. Aceasta ineptie procedurala a fost schimbata in mai toate tarile lumii. Un om religios DECLARA cu mana pe Biblie si in nici un caz nu se jura.

Formula schimbata in Statele Unite suna, asa: :--"I do solemnly affirm that I will faithfully execute the Office of President of the United States, and will to the best of my Ability, preserve, protect and defend the Constitution of the United States."



Nu are importanta daca omul religios este crestin sau evreu. Aceasta interzicere de a jura este inclusa in Vechiul si Noul Testament. Pentru un crestin lucrurile sunt si mai profunde fiind mentionate in ambele carti ale Bibliei.

Facerea 20:7 Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

Matei 5:34  Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;
Matei 5:35 nici pe pămînt, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentrucă este cetatea marelui Împărat.
Matei 5:36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.

Matei 23:20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui;

Matei 23:21 cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Celce locuieşte în el;
Matei 23:22 şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Celce şade pe el.”

In postarea viitoare ne vom intoarce la Alegerile din 1946

Imperiul Bizantin – 8 / Iustinian

Flavius Petrus Sabbatius Justinianus, născut în 482 în satul Tauresium, lângă Justiniana Prima, era nepotul împăratului Iustin I. Flavius Petrus Sabbatius Justinianus va fi cunoscut in istorie ca Iustinian I-ul, zis "cel Mare", împărat al Imperiului Bizantin in în perioada 527 – 565 d.Hr. Dorinta lui Iustinian a fost să reconstruiască Imperiul Roman prin unirea celor două imperii, de apus şi de răsărit. A reuşit în parte prin generalul său Belisarie (Belisarius) care a cucerit Peninsula Italică şi nordul Africii. Încercările grele din punct de vedere militar şi financiar de cucerire a Italiei, începute de Belisarie şi încheiate de Narses (un alt general) nu au avut un efect îndelungat. În 568, venirea longobarzilor acolo a disturs planurile lui Iustinian.

Răscoala Nika din Constantinopol a zguduit domnia lui Iustinian. Opozanţii lui Iustinian au proclamat un alt împărat, pe Hepatius, nepotul fostului împărat Anastasiu I. În timp ce Iustinian vedea situaţia ca şi pierdută, soţia sa, împărătesa Teodora, o fostă artistă de circ, s-a opus retragerii din capitală. Prin negocieri purtate de Narses cu revoltaţii şi prin atacul surprinzător al lui Belisarius cu trupele loiale împăratului în hipodrom, unde s-au adunat revoltaţii, răscoala a fost strivită.

Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este codificarea dreptului roman începută în 529. Împăratul Iustinian a realizat Codex şi Pandectae, pentru a restructura Dreptul roman, un set de cincizeci de cărţi care au fost terminate în 533. Împăratul a ordonat de asemenea producerea unui manual, Iustiniani Institutiones (Manualul iustinian), la începutul anilor 530. S-a încercat învăţarea studenţilor la drept cu Dreptul roman, prin acest manual de doar patru cărţi. Munca lui Iustinian a fost terminată de Digeste, Instituţiile şi Codexul fiind o parte din Corpus Juris Civilis. Acesta a fost denumit cel mai copiat cod scris vreodată, aflându-se pe masa de studiu a studenţiilor de la drept din ţările ce foloseau Codul Civil până în secolul XVI.


.In postarea viitoare vom siscuta despre celebra Sfanta Sofia care a fost reconstruita in timpul lui si aluat forma actuala.

Imperiul Roman intre Apus si Rasarit - Conflictul Licinius (1)

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (272 – 337), cunoscut in istorie sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a domnit între 306 şi 337. Născut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împărat Constanţiu I) şi al Helenei. În 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaţiei. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293.

Imperiul Roman de Apus - 2 / Tetrarhia

Tetrarhia (de la grecescul tetra, patru şi arhos, şef) este un sistem de guvernare şi de administrare a Imperiului, conceput de Diocleţian, în 293. Imperiul a fost condus de doi auguşti (Diocleţian la Nicomedia, Anatolia, şi Maximian la Milano in nordul Italiei) şi doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, şi Constantin Chlorus, la Treviso). Însă, între ei, exista o ierarhie. Diocleţian îi domina pe colegii săi, şi fiecare cezar trebuia să fie succesorul augustului său. În 286, prin crearea tetrarhiei, Diocleţian i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.

Diocleţian credea că rezolvă astfel dificultăţile administrative şi judiciare, pe care le crea un Imperiu devenit prea mare pentru un singur împărat şi o singură administraţie: tetrarhia îi părea că trebuie să asigure permanenţa, eficienţa şi unitatea puterii imperiale. Dar sistemul nu a supravieţuit creatorului său: după abdicarea lui Diocleţian, în 305, el s-a deteriorat rapid, ducând la anarhie şi la războaie civile, care nu vor înceta decât în 312, o dată cu victoria lui Constantin asupra rivalilor săi.

Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.

Imperiul Roman de Apus - 1 / Inceputuri

Roma şi Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile şi banii au început să se migreze spre provinciile romane. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Italia s-a reflectat prin împăraţii născuţi în provincii, cum ar fi Traian şi Hadrian. Problemele economice a crescut în forţă şi frecvenţă.
Începând cu 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Naşterea dinstiei belicoase sasanide în Parţia a reprezentat o ameninţare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui şi moştenitor-aparent, Gallienus, a reuşit să obţină domnia şi a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus şi prefectul pretorian Silvanus îşi aveau reşedinţa în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuşi, Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei Agrippina a dus la moartea lui Saloninus şi a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca Imperiul Gallic, a apărut.

Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) şi şi-a extins rapid controlul asupra provinciilor germane şi gallice şi peste toată Hispania şi Britannia. Avea propriul senat iar o listă parţială a consulilor săi încă mai supravieţuieşte. A menţinut religia romană, limba şi cultura şi a fost mult mai preocupat cu lupta împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus (268-270), mari teritorii ale Imperiului Gallic au fost restaurate conducerii romane.
În aproximativ acelaşi timp, provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.


În 272, împăratul Aurelian a reuşit în sfârşit să supună Palmyra şi să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului. Cu estul asigurat, el şi-a întors atenţia înspre vest, ocupând Imperiul Gallic un an mai târziu. Datorită unei înţelegeri secrete dintre Aurelian şi împăratul gallic Tetricus I şi fiul său Tetricus al II-lea, armata gallică a fost învinsă rapid. În schimb, Aurelian le-a cruţat vieţile şi le-a oferit celor doi foşti rebeli poziţii importante în Italia.
Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.


Sub Diocleţian, diviziunea politică a Imperiului Roman a început. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.



Imperiul Bizantin – 7 / Senatul

Senatul Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), n-a avut niciodată autoritatea şi prestigiul celui din Roma; atribuţiile sale rămăseseră în principiu aceleaşi, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi şi putea fi invitat de împărat să se pronunţe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată şi popor; se ocupa şi de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, şi de învăţământul public. În jurul anului 900 atribuţiile legislative şi administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creştere. Cum după fondarea noii capitale puţini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecaţi şi senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toţi cei ce deţineau înalte demnităţi în stat au devenit automat membri, precum şi bogaţi proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat şi negustori şi meşteşugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile şi gratificaţiile le erau acordate o dată pe an. Împăraţii promiteau să ţină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituţie a supravieţuit totuşi până la sfârşitul Imperiului.

Răscoala Nika

Răscoala Nika din 532 a avut loc în capitala Imperiului Bizantin, în timpul domniei lui Iustinian I şi al soţiei acestuia, Teodora. Această răscoală îşi ia numele de la strigătul răsculaţilor: Nika (în greacă = victorie) şi a fost provocată de o imprudenţă a împaratului bizantin. Pe timpul acestuia, în Constantinopol existau două facţiuni politice rivale, cea a Albaştrilor şi cea a Verzilor, care îşi luau numele de la culoarea carelor cu care concurau în Hipodrom. Dintr-o antipatie mai veche a Teodorei, împăratul îi favoriza constant pe Albaştrii, într-atât încât aceştia ajunseseră să comită acte de vandalism şi să fie temuţi de oricine li se împotrivea, ştiind că sunt protejaţi de basileu.

Într-o încăierare, au fost capturaţi de gărzile imperiale mai mulţi insurgenţi, dintre care doi au rămas neeliberaţi şi care au fost mai apoi spânzuraţi. Unul din aceştia aparţinea Verzilor, iar celălalt Albaştrilor, astfel că cele două facţiuni s-au văzut deopotrivă ameninţate şi au creat o coeziune. În aceasta a intrat întreaga populaţie din Constantinopol, invocând abdicarea lui Iustinian şi arzând aproape un sfert din oraş în cele şase zile cât a durat răscoala.

În incendiu au fost curpinse spitale, cu pacienţii încă închişi, biserici, o parte a Palatului Sacru, administraţii şi azile. Răscoala nu a încetat decât în urma intervenţiei armatei, conduse de generalul Belisarius, care a ucis peste 30 000 de oameni, aparţinând ambelor partide. Armata care a prins mulţimea adunată în Hipodrom în jurul celui pe care voiau să îl proclame împărat, Hepatius, un senator, fiul fostului împărat Anastasiu I. După încetarea luptelor, execuţiile au continuat, din ordinul împăratului, în rândurile suspecţilor de crime sau răzvrătire, acest val prinzându-l şi pe Hepatius care încercase totuşi, fără izbândă, să oprească răscoala.

Imperiul Bizantin –6 / Basileu (Împăratul) - 2

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaştere oficială a noului împărat; consta în înălţarea celui ales pe scut (ţinut, într-o perioadă târzie, nu de soldaţi, ci de patriarh şi de înalţii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituţiei imperiale. Dar ceremonia esenţială, care punea în evidenţă şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură, însemnele demnităţii imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.
Soţia împăratului era încoronată şi ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezenţa patriarhului şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii şi procesiuni (dar numai începând din secolul al XI-lea), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor şi guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii şi senatorii, ţinea şi ea o corespondenţă oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa îşi exercita efectiv şi autocrat puterea. Începând din secolul al X-lea, din motive politice, căsătoriile cu prinţese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleaşi motive sunt frecvente şi căsătoriile unor prinţese bizantine cu împăraţi, regi sau prinţi străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reşedinţa principală a împăraţilor bizantini, cuprinzând şi un ansamblu de capele şi oratorii, şi cu ceremonii având caracter de solemnităţi religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamaţii ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii şi încălţării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, şi în faţa căruia cel primit în audienţă era condus şi susţinut de doi demnitari ai curţii. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veşminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mişcări şi gesturi solemne, muzică şi cântări, lumânări, cădelniţe, fum de tămâie, aclamaţii ritmate şi dialogate al căror text glorifica victoriile şi exalta măreţia cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările şi fumul de tămâie abia în secolul al IV-lea; iar veşmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influenţa ceremoniilor de la Palat, în secolele V-lea şi VI-lea. Exista şi un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent şi înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audienţele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalţi demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Adoraţia imperială se referea şi la efigiile împăratului, la portretele, busturile şi statuile lui. În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinţilor purtate în procesiuni figura şi portretul basileului. Acesta avea şi o semnificaţie juridică de autoritate: prezenţa portetului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în faţa lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor. Obligaţia de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curţii imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului şi în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Şi în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind şi în viaţa Bisericii. Dar funcţia cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă şi judecătorească. Legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcţii suveranul nu era limitat decât de o forţă: conştiinţa tradiţiei, a respectării tradiţiilor juridice, a dreptului roman.

Imperiul Bizantin – 5 / Basileu ( Împăratul ) -1

În secolul al III-lea, Diocleţian, duce până la ultimele instanţe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial transforma împăratul in personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale. Constantin (cel Mare), adept al cultului oriental al Soarelui, creştinat şi botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieţii, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar cunoscuse şi aprobase, în 313, ordonanţa dată în Orient, la Nicomedia , de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranţă dat de Galerius in 311 d. Hr., (succesorul lui Diocleţian, în Occident). 

Imperiul Bizantin – 4 / Administraţia

Administraţia imperiului depindea direct de împărat, la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi funcţionarii statului îi erau subordonaţi, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi sarcini efective; chiar şi în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puţin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcţiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalţii demnitari deţineau în acelaşi timp şi autoritatea supremă civilă şi cea militară. Aceasta era situaţia strategului, în sistemul provinciilor (themelor) instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locţiitor cu depline puteri al împăratului, după înfiinţarea (la sfârşitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) şi Africa (la Cartagina).

În „Palatul Sacru” împăratul încredinţase guvernarea Imperiului unor înalţi funcţionari („miniştri”), un fel de, în frunte cu cei patru logotheţi. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), şeful poştei, devenit (din sec. IX) şeful poliţiei, ministru de interne şi totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, şeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanţe; logothetul militarilor, care se ocupa de administraţia armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor şi hergheliilor Imperiului. Alţi demnitari se ocupau de birourile administraţiei centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administraţia financiară (chartularios), de manufacturi şi arsenale (eidikos). Comandantul-şef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalţi înalţi demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale şi al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, şeful eunucilor, paznicul nocturn şi adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populaţiei, conducerea poliţiei, supravegherea asociaţiilor de meşteşugari, etc.

În mod cu totul deosebit erau favorizaţi, în viaţa Palatului, în administraţie şi în general în funcţii de conducere, eunucii. Foarte puţine asemenea funcţii le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei provincii. Uni din marii comandanţi ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) şi ai marinei au fost eunuci; mulţi logotheţi şi un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului şi, fireşte, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor şi funcţiile de conducere care li se încredinţau a fost principala armă a Bizanţului împotriva tendinţei feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendinţă care a cauzat atâtea tulburări în Occident. Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastraţi. Iar castrarea nu era socotită o ruşine; părinţii aparţinând familiilor celor mai nobile îşi castrau copiii, ştiind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; şi chiar unii împăraţi au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat şi a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I şi-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Şambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci şi pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situaţii egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-şi facă o clientelă mai mare, căci putea profesa şi pe lângă mănăstirile de călugăriţe şi în spitalele de femei.

Toţi funcţionarii, de toate gradele, erau amovibili, numiţi sau revocaţi de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credinţă. Această obligaţie era impusă şi patriarhului şi înalţilor prelaţi. Sistemul de recrutare a funcţionarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaţilor li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoştinţe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură şi filosofie şi mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de şcolile medii şi superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat şi funcţiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deţinute de prietenii împăraţilor sau de membrii familiilor lor.

Funcţiile puteau fi şi cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reuşit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetenţa devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriştilor, medicilor şi profesorilor.

Imperiul Bizantin –3 / Inceputuri

Imperiul Roman de Răsărit a fost, în cea mai mare parte, scutit de dificultăţile celui din vest în secolele al III-lea şi al IV-lea, în parte datorită unui simplu fapt: civilizaţia urbană era mai dezvoltată în Occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au reuşit, cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformând oraşul într-o fortăreaţa inexpugnabilă. Impăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit in 476 d.Hr. Zenon a negociat cu goţii, reuşind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.

În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii şi avarii. Crizele teologice (monofizismului), dominau, de asemenea, imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a marelui său general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă chiar şi de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, istoricul Procopius din Cezareea şi filosoful Ioan Philoponos.

Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii şi, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au invadat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine.




Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Heraclius şi guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul şi Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze doar două regiuni restrânse în „tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.

Imperiul Bizantin –2 / Origini

Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populaţia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.

Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor, la sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.

Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.


Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit imperiul între fiii săi, Arcadius, în est, şi Honorius, în vest. Din acest moment, se obişnuieşte identificarea celor două imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".

Imperiul Bizantin –1 / O introducere etimologica

Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile acestui imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Romanía (Ρωμανία) sau Basileía Romaíon (Βασιλεία Pωμαίων), o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi franci.

Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne.

Bizantinii se numeau pe ei înşişi Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Elini, care, în Evul mediu, însemna "greci antici păgâni". Unii istorici au vorbit de o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Romania"-"Ρωμανία", se pare că mândria de a aparţine Imperiului era împărtăşită mai ales de intelectualii şi de militarii elenizaţi de la oraşe şi din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala "Vlahilor" Asan, Deleanu şi Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independenţa statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc "Imperiul Româno-Bulgar" sau "Al doilea Imperiu Bulgar"), arată că populaţii întregi nu se simţeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, în special în cântecele acritice, unde "akrites", cetăţenii-soldaţi ai zonelor mărginaşe, de graniţă sunt slăviţi pentru luptele de apărare a ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Distrugerea si cucerirea statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat şi dispariţia societăţii bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Romaioi, în turceşte, Rum, apoi treptat, odată cu dezvoltarea naţionalismelor moderne şi cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Elines, în turceşte, Yunan, o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea şi în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.

Dobrogea – O istorie inedita (4) Evul Mediu-2

Dobrogea Otomana
În ceea ce priveşte momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominaţia turcă, opiniile istoricilor sunt împărţite. Nicolae Iorga socoteşte că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ştefan Ştefănescu şi Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 şi s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu sfârşitul tragic la Varna, iar Anca Ghiaţă plasează începutul în 1420 şi finalul în 1484, când otomanii cuceresc şi gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan al II-lea a stăpânit şi el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ştefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Ţepeş.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (3) Evul Mediu-1

În 1320/5 este menţionat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleolog, un vasal al Bizanţului, emirul Bahud din Umur, conduce o expediţie împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine distrug porturile de la Marea Neagră. Balică şi Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (2) / Bizant

Odată cu împărţirea definitivă a imperiului Roman in 395d.Hr, Dobrogea (Scythia Minor) intră în componenţa Imperiului Bizantin.
Împăratul Iustinian I a întărit cetăţile de pe Dunăre, cartea lui Procopius ("Despre construcţii") enumerând 90 de cetăţi restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse şi schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creştine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanţa ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Dobrogea – O istorie inedita (1)

Începând cu secolul al VIII-lea i.Hr., corabii pline cu negustori si meşteşugari greci intră în marea denumită de Sciţi Axaina (albastru întunecat) şi o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin posibilităţile sale comerciale, le atrage atenţia, şi colonişti veniţi din Marea Egee şi de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăţi-porturi. Printre cele mai importante dintre aceste cetăţi se numără Odessos (Varna), Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis, Histria, Argamum, Halmyris, iar pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) şi Axiopolis (Cernavodă).

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld




Maramureşul si Voievodatul Mureşului

Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura. Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Glad şi Voievodatul Bănăţean

Glad a fost voievod al unui entitaţi statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi), în prima jumătate a secolului al X-lea. Etimologia numelui (dupa parerea mea) este o formă locală a numelui Vlad de la slavonul conducator care la randul lui provine de la gemanicul Walten (W se citeste V) care a generat Valter (Walter).


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Descalecatul Moldovei si ai Basarabiei

Populaţia băştinaşă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate, dacii liberi si populatii migratoare care s-au asezat pe aceste meleaguri. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o multitudine de migratii au trecut prin această regiune : hunii, goţii, slavii, avarii, bulgarii, iaşii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii şi tătarii. Populaţia romanizată, refugiată în ţinuturile muntoase sau păduroase, a revenit treptat spre şesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare se consolidau. Astfel, s-a amestecat cu migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuţi sunt Anţii, Tiverţii şi Ulicii ) şi Iranici (dintre care cei mai cunoscuţi sunt Iaşii ). În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a regatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). Iaşii (popor iranic înrudit cu actualii Oseţi din Caucaz) stăpâneau centrul ţării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iaşi). Valea Nistrului şi Bugeacul erau stăpânite de tătari. În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare.


Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Vlad Ţepeş intre legenda si istorie - 4


Continutul articolului a fost transferat pe Politeia World / Magazin Istoric

     http://politeia.org.ro/sectiuni/magazin-istoric/

Vlad Ţepeş intre legenda si istorie - 3


Continutul articolului a fost transferat pe Politeia World / Magazin Istoric

     http://politeia.org.ro/sectiuni/magazin-istoric/

Vlad Ţepeş intre legenda si istorie - 2


Continutul articolului a fost transferat pe Politeia World / Magazin Istoric

     http://politeia.org.ro/sectiuni/magazin-istoric/

Vlad Ţepeş intre legenda si istorie


Continutul articolului a fost transferat pe Politeia World / Magazin Istoric

     http://politeia.org.ro/sectiuni/magazin-istoric/

Vlahii – 4

Penultimul dintre Asăneşti, Căliman al II-lea, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului ţarat bulgar, primul dintre aceştia fiind Konstantin Tiş. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan al III-lea, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereş) (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld