În condiţiile reprimării brutale a revoluţiei din Ungaria de către Armata Roşie, organizarea unei alte manifestaţii la Bucureşti nu avea nicio şansă de izbândă. Acţiunile revendicative din universităţi nu au încetat însă imediat. Studenţii de la Facultatea de Filozofie au mai încercat să organizeze o nouă manifestaţie la 15 noiembrie, dar organizatorii au fost arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă.
Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deshiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării. În mod explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda cursurile în institutele de învăţământ superior.
Organele de partid au trecut însă imediat la măsuri de represiune, pentru a preveni alte acţiuni potenţiale similare în viitor. Au urmat o serie întreagă de arestări, mandatele de arestare fiind vizate de alt comitet special al PMR, condus de Gheorghe Apostol. Anchetele au fost dure, mulţi dintre cei anchetaţi afirmând că au fost bătuţi cu brutalitate. Anchetatorul principal a fost căpitanul Gheorghe Enoiu, de la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne, ajutat, printre alţii, de locotenent major Vasile Dumitescu, locotenent Gheorghe Blidaru, locotenent Horia Brestoiu, locotenent Nicolae Domniţa, locotenent major Florea Gheorghiu, locotenent major Gheorghe Mihăilescu, locotenent major Iosif Moldovan, locotenent major Dumitru Preda. Unii studenţi au fost anchetaţi de ministrul de interne Alexandru Drăghici în persoană.
Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat şi în tot cursul anului 1957. O parte dintre cei arestaţi sunt condamnaţi la închisoare pe termene între 1 şi 6 ani. Procesele au avut loc pe mai multe loturi printre care:
În acelaşi timp mediile studenţeşti au fost puse sub o strictă supraveghere. Acţiunile împotriva studenţilor au fost luate pe de o parte de rectoratele instituţiilor de învăţământ superior la ordinul Ministerului Învăţământului. În paralel, organizaţiile studenţeşti, atât UTM cât şi Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti, organizează sedinţe publice în care studenţii sunt obligati să-şi exprime indignarea faţă de cei care “împroască cu noroi” tineretul studios din România, care în marea sa majoritate era profund ataşat regimului comunist. În acelaşi timp principalii organizatori ai actiunilor de protest sunt demascati în şedinţe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizatie, se cere eliminarea lor din facultăţi ca elemente duşmănoase fată de regim. Decanatele şi rectoratele nu fac nicio analiză a temeiniciei acuzatiilor aduse şi îi exmatriculează pe cei vizaţi, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învăţământ superior. Aceste acţiuni sunt coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Dintre cei care au avut o atitudine excesiv de odioasă în acea perioadă se pot menţiona Constantin Bulai, asistent de Marxism-Leninism la Universitatea Bucureşti şi Otto Schechter, fost comandant al penitenciarelor in Iaşi, reciclat profesor de pedagogie la Institutul Politehnic. Pentru potolirea exceselor, se iniţiează petiţii semnate de profesori şi artişti pentru eliberarea celor arestaţi, iniţiativă pornită de la studenţi. Aceste petiţii au ca urmare o intensificare a acţiunilor represive şi apar noi condamnări şi exmatriculări.
Acţiunile represive nu s-au limitat doar la studenţi şi nu au constat doar în condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese de la facultate, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.
Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deshiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării. În mod explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda cursurile în institutele de învăţământ superior.
Organele de partid au trecut însă imediat la măsuri de represiune, pentru a preveni alte acţiuni potenţiale similare în viitor. Au urmat o serie întreagă de arestări, mandatele de arestare fiind vizate de alt comitet special al PMR, condus de Gheorghe Apostol. Anchetele au fost dure, mulţi dintre cei anchetaţi afirmând că au fost bătuţi cu brutalitate. Anchetatorul principal a fost căpitanul Gheorghe Enoiu, de la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne, ajutat, printre alţii, de locotenent major Vasile Dumitescu, locotenent Gheorghe Blidaru, locotenent Horia Brestoiu, locotenent Nicolae Domniţa, locotenent major Florea Gheorghiu, locotenent major Gheorghe Mihăilescu, locotenent major Iosif Moldovan, locotenent major Dumitru Preda. Unii studenţi au fost anchetaţi de ministrul de interne Alexandru Drăghici în persoană.
Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat şi în tot cursul anului 1957. O parte dintre cei arestaţi sunt condamnaţi la închisoare pe termene între 1 şi 6 ani. Procesele au avut loc pe mai multe loturi printre care:
- Lotul "Derdena": Mihai Stere Derdena, Dan Onaca, Constantin Dumitru, Dumitru Panaitescu-Perpessicius;
- Lotul "Bulai" - cuprinzând în special studenţii facultăţii de Filosofie: Dumitru Arvat, Alexandru Bulai, Ioan Zane, Aurel Lupu, Romulus Resiga;
- Lotul "Mitroi" - cuprinzând în special studenţii facultăţii de Drept, 14 studenţi, printre care: Dan Mugur Rusieţcki, Floria Caba, Radu Surdulescu, Alexandru Mălinescu, Eugenia Florescu, Mircea Tatos, Aurel Moldovan, Dan Constantin Stavarache, Paul Mitroi, Alexandru Dincă, Mihai Cezar Busuioc, Florian Horia Popescu;
- Al patrulea lot: Şerban Horia Popescu, Marian Rosenzweig, Tiberiu Ionescu, Adrian Cristea, Nicolae Cernăianu;
- Lotul "Ivasiuc" - cuprinzând studenţi ai facultăţilor de medicină, arhitectură şi filologie: Alexandru Ivasiuc, Mihai Victor Serdaru, Dan Stoica, Constantin Iliescu, Remus Petcu, Alexandru Tătaru, Vasile Brânzan, Paul Iliescu, Christa Depner.
În acelaşi timp mediile studenţeşti au fost puse sub o strictă supraveghere. Acţiunile împotriva studenţilor au fost luate pe de o parte de rectoratele instituţiilor de învăţământ superior la ordinul Ministerului Învăţământului. În paralel, organizaţiile studenţeşti, atât UTM cât şi Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti, organizează sedinţe publice în care studenţii sunt obligati să-şi exprime indignarea faţă de cei care “împroască cu noroi” tineretul studios din România, care în marea sa majoritate era profund ataşat regimului comunist. În acelaşi timp principalii organizatori ai actiunilor de protest sunt demascati în şedinţe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizatie, se cere eliminarea lor din facultăţi ca elemente duşmănoase fată de regim. Decanatele şi rectoratele nu fac nicio analiză a temeiniciei acuzatiilor aduse şi îi exmatriculează pe cei vizaţi, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învăţământ superior. Aceste acţiuni sunt coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Dintre cei care au avut o atitudine excesiv de odioasă în acea perioadă se pot menţiona Constantin Bulai, asistent de Marxism-Leninism la Universitatea Bucureşti şi Otto Schechter, fost comandant al penitenciarelor in Iaşi, reciclat profesor de pedagogie la Institutul Politehnic. Pentru potolirea exceselor, se iniţiează petiţii semnate de profesori şi artişti pentru eliberarea celor arestaţi, iniţiativă pornită de la studenţi. Aceste petiţii au ca urmare o intensificare a acţiunilor represive şi apar noi condamnări şi exmatriculări.
Acţiunile represive nu s-au limitat doar la studenţi şi nu au constat doar în condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese de la facultate, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.
Simultan s-a trecut la reorganizarea asociaţiilor studenţeşti, acestea fiind considerate un punct slab al sistemului comunist, care nu reuşiseră să prevină revolta. Ion Iliescu, care de curând ajunsese membru al CC al UTM, a fost numit şi preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din R.P.R. (UASR) pentru a asigura un control mai strâns al PMR asupra studenţilor. Biografiile recente ale lui Ion Iliescu nu amintesc deloc activitatea lui în anii în care avea unul din rolurile principale în aparatul de represiune a studenţilor.
Multe din şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase erau conduse de conducători din aparatul de stat şi de partid. Astfel, şedinţa de la Institutul Politehnic din martie 1959, organizată în sala cea mare a Căminului 303 al Politehnicii, de pe Calea Plevnei, era condusă de Athanase Joja, ministrul învăţământului, Florian Dănălache, ministru al transporturilor, Jean Livescu, rectorul Institutului Politehnic şi Ion Iliescu, preşedintele UASR.
Multe din şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase erau conduse de conducători din aparatul de stat şi de partid. Astfel, şedinţa de la Institutul Politehnic din martie 1959, organizată în sala cea mare a Căminului 303 al Politehnicii, de pe Calea Plevnei, era condusă de Athanase Joja, ministrul învăţământului, Florian Dănălache, ministru al transporturilor, Jean Livescu, rectorul Institutului Politehnic şi Ion Iliescu, preşedintele UASR.
Trimiteți un comentariu