Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea locurilor sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-alta, ale ortodocşilor în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Bethleem etc. Pelerinii ortodocşi erau mai mulţi decât cei latini. Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră în posesiune Biserica Sf. Mormânt şi, într-un anumit număr, şi alte locuri de pelerinaj; la Bethleem li se dăduse Biserica şi Peştera Naşterii, care se găseşte sub biserică. Ortodocşilor li se dăduseră capele de ordin secundar în aceleaşi locuri. Chestiunea era mai complicată, deoarece Franţa avea un rol tradiţional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obţinuse protecţia pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau două rivalităţi de influenţă: influenţa franceză exercitată în folosul catolicilor şi influenţa rusă exercitată în folosul ortodocşilor. Ţarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menşikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creştină şi bisericile sale". Menşikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruşi ar fi considerat inadecvată protecţia Sultanului.

Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele Dunărene"), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau, totuşi, intr-o posibilitate de unei înţelegeri. În această situaţie, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea otomanilor.

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de care au dat dovadă toţi liderii armatelor implicate în conflict. (Vezi şi: Atacul Brigăzii uşoare). Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noapte de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine şi alte mărfuri extrem de necesare. Tratamentul revoltător la care au fost supuşi militarii răniţi în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenţii de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniţilor a fost şi folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanţă. Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară şi folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate şi a altor invenţii moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cecetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor. În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la camarazii lor turci să folosească "trabucele din hârtie" – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual. Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut ţarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861. Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din bătălia de Balaclava.

“Istoria” este primul meu blog. Pe 16 ianuarie 2010 implineste un an, sper ca voi avea puterea sa-l “pastoresc” si in anul care vine. Blogul a fost in prima parte al anului un blog “generalist” care s-a calificat la “locul de munca,” devenind un blog care trateaza subiecte legate de istoria generala cu accente nationale. Blogul este bineinteles un blog de popularizare care contine traduceri si adaptari din cartile mele sau articolele mele publicate in reviste de specialitate, open sources si interpretari personale inclusiv speculatii pe baza unor fapte reale care nu pot fi dovedite stiintific.

Cateva date despre blog: prima postare pe 16 ianuarie 2009. In cele 11 luni am postat 287 de articole care au avut aproximativ 60 000 de vizionări, si numai 2 000 de comentarii. Daca doriti sa revedeti ceva, aveti postarile noastre:

Tuturor cititorilor blogului si vizitatorilor lui, un an fericit de succes si multa sanatate. La multi ani 2010!

Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) si a fost conducătorul revoluţiei de la 1821. Tudor s-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu, fostul lui stapan), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.

Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia care-l sustinea pe Vladimirescu agentul lor de influenta, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.

Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai, Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată.

Termenul de pandur este folosit prima dată în lumea germanică, derivat din denumirea grupurilor de vikingi care făceau diversiuni în vremuri străvechi, când vikingii pustiiau sudul mării Baltice. Pandurii erau trupe neregulate, al căror prim obiectiv era asasinarea ofiţerilor inamici, purtarea unui război de gherilă şi lupta în formaţii desfăşurate. La origine, denumirea de paduri o aveau gărzile de corp înarmate ale nobililor croaţi din secolele XVII-XVIII, din regiunea Slavonia Au apărut apoi şi în armata habsburgică în secolul al XVIII-lea, în luptele duse între 1740 - 1763 în Silezia, însă nu au fost folosiţi în conflicte pe scară largă, datorită naturii lor specializate. În secolele XVII-XVIII, denumirea de panduri se dădea şi soldaţilor croaţi, români, unguri şi sârbi din armata habsburgilor, care apărau graniţa de sud a Imperiului Habsburgic împotriva Imperiului Otoman. Astfel, Tudor Vladimirescu (aprox. 1780 - 1821) a fost conducătorul pandurilor din Valahia. Aici, ei au apărut cel mai probabil în timpul administraţiei austriece asupra Olteniei (1716/1718-1739).

Eteria (Philiki Hetairia - Societatea prietenilor), a fost o organizaţie secretă creată la Odesa de Nikólaos Skúfas, Tănase Ţakalov şi Emanoil Xánthos la data de 14 septembrie 1814 după ideile lui Constantin Rigas din Velestino, şi care avea ca scop eliberarea creştinilor, cu precădere a grecilor, de sub stăpânirea otomană, şi întemeierea unor state creştine libere, îndeosebi a unei Elade libere (frontierele acesteia nefiind specificate, dar se spera tot înconjurul mării Egee şi capitala Constantinopol, conform "Marii Idei"). Bineinteles ca aceasta organizatie a fost sustinuta, finantata si infiltrata de serviciile Ohranei tariste care s-a folosit in multe alte scopuri decat cele initiale.Întemeierea Eteriei este concomitentă cu cea a societăţilor Frăţia şi Junimea în ţările române, şi se încadrează în marea mişcare socială revoluţionară a anilor 1820-1830, care a condus la independenţa ţărilor din America latină, la revoluţia franceză din 1831, la Revoluţia Română de la 1821 şi la revolta grecilor, care a dus la independenţa Greciei. Ideile şi organizarea internă a Eteriei sunt inspirate din cele apărute cu patruzeci sau treizeci de ani mai devreme în America de nord şi în Franţa, idei care sunt prezente şi în Supplex Libellus Valachorum redactat de Nicolae Ursu în 1784.