Şleahta şi Sarmatismul
Şleahta era clasa socială a nobililor în Regatul Poloniei şi în Marele Ducat al Lituaniei, (care au format Uniunea statală polono-lituaniană). Şleahta s-a format pe la sfârşitul evului mediu şi a continuat să existe până în secolul al XIX-lea. Şleahticii erau în mod tradiţional proprietarii principali ai pământurilor cultivabile, a marilor moşii cunoscute cu numele de folwark. Şleahticii s-au bucurau de privilegii, până la dispariţia statului polono-lituanian la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Clasa nobililor a fost în mod oficial abolită în timpul celei de-a doua republici poloneze de constituţia din 1921. Totuşi, continuă să existe pretenţiile diferitelor persoane privind apartenenţa la şleahtă, atât în Polonia cât şi în afara ei.
Este posibil ca şleahta poloneză să fi fost clasa războinicilor slavi, care formau un grup distinct în rândul triburilor antice poloneze. Aceasta este doar o presupunere, deoarece există puţine documente din perioada istoriei timpurii poloneze, a migraţiei triburilor slave în teritoriile locuite azi de polonezi. Prin secolul al XIV-lea, nu se făceau diferenţe între cei numiţi "rycerz" (cavaleri) şi şleahtici. Membrii şleahtei aveau datoria personală apere ţara (pospolite ruszenie), şi de aceea au devenit clasa privilegiată a regatului polonez.
Şleahtic era persoana care se născuse într-o familie nobiliară, fusese adoptat de o asemenea familie, (această posibilitate a dispărut în 1633), sau fusese înnobilat de rege sau Seim pentru diferite motive (vitejie în luptă, servicii deosebite aduse statului, etc – dar aceasta era cea mai rară cale de a ajunge la statutul de nobil). Mulţi nobili erau de fapt nişte uzurpatori de titluri, fiind doar ţărani avuţi sau negustori, care se mutaseră în alt colţ al ţării şi pretindeau că sunt şleahtici. Sute de astfel de falşi aristocraţi au fost denunţaţi de către Walerian Nekanda Trepka în scrierea Liber generationis plebeanorium din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Seimul a încercat pe parcursul existenţei sale să rezolve prin intermediul a diferite decrete această problemă spinoasă, dar fără succes.
De-a lungul secolelor, membrii puternici şi bogaţi ai şleahtei au căutat să câştige privilegii legale superioare celor ale "egalilor" lor din şleahta măruntă. Puţini şleahtici erau suficenţi de bogaţi şi puternici pentru a intra în rândurile magnaţilor (karmazyni — cei "purpurii," numiţi aşa datorită culorii cărămizii a cizmelor lor). Un adevărat magnat trebuia să-şi poată dovedi arborele genealogic pentru multe generaţii şi să stăpânească cel puţin 20 de localităţi sau latifundii. El mai trebuia să ocupe o funcţie publică de mare importanţă în cadrul statului polono-lituanian.
Istoricii estimează proporţia magnaţilor la 4% din numărul total al şleahticilor. Dintre cei aproximativ 1 milion de şleahtici, numai 200 – 300 de persoane puteau fi categorisiţi ca mari magnaţi, datorită posesiunilor întinse în toată ţara, cât şi datorită uriaşei influenţe politice de care se bucurau, iar dintre aceştia, 30 – 40 puteau fi consideraţi ca cei cu influenţa hotărâtoare în politica ţării.
Magnaţii primeau deseori daruri din partea regilor, crescându-şi astfel averile. De cele mai multe ori, aceste daruri erau de fapt drepturi de folosinţă temporară a unor moşii, pe care însă magnaţii au încercat să nu le mai cedeze proprietarului de drept, monarhul. În secolul al XVI-lea, opoziţia anti-magnaţi printre şleahtici era cunoscută ca ruch egzekucji praw – mişcarea pentru executarea legilor – şi pretindea ca toate aceste moşii să fie returnate proprietarului de drept, regele. Una dintre cele mai importante victorii ale magnaţilor a fost dreptul de a crea ordynacja (proprietăţi care se moşteneau de la tată la ordynat, moştenitorul principal al şefului clanului), care permitea familiilor care dobândea putere şi bogăţie să le păstreze cu mai mare uşurinţă. Ordynacje-le, precum cele ale familiilor Radziwiłł, Zamoyski, Poniatowski sau Lubomirski, rivalizau deseori cu proprietăţile regelui şi erau o puternică bază pentru puterea magnaţilor.
Odată cu împărţirile Poloniei, magnaţii au obţinut recunoaşterea poziţiilor privilegiate pe care le doriseră atâta vreme. Egalitatea dintre şleahtici a dispărut, iar sistemul legal al împărţirii puterii a fost desfiintat, pentru a lăsa loc numai pentru privilegiile aristocraţiei, şleahta măruntă fiind tratată precum cetăţenii de rând, iar în cazurile extreme, precum ţărani. Toate privilegiile şleahtei au fost în cele din urmă abolite după al doilea război mondial în timpul regimului comunist.
Ideologia predominantă a şleahtei era manifestată prin "Sarmatism", al cărui nume care deriva din cel al strămoşilor presupuşi ai şleahticilor, sarmaţii. Acest sistem de credinţe a devenit o parte importantă a culturii nobililior polonezi, afectând toate aspectele vieţii lor. Prin sarmatism erau păstrate cu sfinţenie tradiţiile vieţii rurale, pacea şi pacifismul. Tradiţiile sarmatice explicau componenţa costumului nobiliar cu influenţe orientale: żupan, kontusz, sukmana, pas kontuszowy şi delia. Aceleaşi tradiţii au transformat szabla (sabia) curbată (iataganul) într-un obiect obligatoriu în costumul de zi cu zi al şleahticilor. Sarmatismul a folosit la integrarea nobilimii multietnice şi a creat un sentiment al unităţii aproape naţionalist, ca şi o mândrie a originilor aristocratice ale tuturor şleahticilor din perioada Libertăţii de Aur (złota wolność). Cunoscătorii de limbă latină erau numeroşi, cei mai mulţi şleahtici amestecând fără greutate cuvintele poloneze şi latineşti în conversaţia de zi de zi, ("macaronism" — de la italienescul "macaroni").
În formele de început, idealiste, sarmatismul a părut o mişcare culturală salutară care promova credinţa, cinstea, mândria naţională, curajul, egalitatea şi libertatea. Sarmatismul punea însă o clasă socială mai presus de altele şi până în cele din urmă ideologia iniţială a fost denaturată. Sarmatismul târziu a transformat credinţa religioasă în bigotism, cinstea în naivitate politică, mândria în aroganţă, curajul în îndărărtnicie, libertatea şi egalitatea din cadrul şleahtei în vrajbă şi anarhie.
Mai înainte de Reformă, nobilimea poloneză era în principal catolică sau ortodoxă. Multe familii au adoptat noua credinţă reformată. După Contrareformă, când Biserica Romano-Catolică şi-a recâştigat poziţia importantă în Polonia, nobilimea devenind aproape în exclusivitate catolică, în ciuda faptului că biserica romano-catolică nu era religia majorităţii în Polonia, ci numai a aproximativ 40% din populaţie, la egalitate cu ortodocşii, restul de 20% fiind evrei sau de alte credinţe. Şelahticii erau toleranţi cu alte religii. Nu au existat conflicte majore bazate pe diferenţele religioase, mai mult chiar, fiind cunoscute mai multe cazuri în care şleahticii au intervenit pentru aplanarea diferitelor conflicte religioase din oraşe şi târguri.
Trimiteți un comentariu