Istoricii: Cato cel Bătrân



Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato sau Cato maior - 234 î.Hr - 149 î.Hr.) om de stat, scriitor şi istoric, care a jucat un rol important în perioada preclasica de apogeau a Republicii romane. În 214 î.Hr este numit Tribun Militar, in 204 î.Hr. - Chestor, in 199.Hr. - Edil (Aedile), in 198 î.Hr. - Pretor in 195 î.Hr., si in sfarsit in anul 184.Hr devine Consul. Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale atestate cu prilejul exercitarii uneia dintre magistraturile pe care le-a asumat, sau cel Bătrân, cel "mai in varsta", Maior, in opozitie cu un omonim al sau din secolul I-ul î.Hr. care ii era de altfel descendent, ne este bine cunoscuta. Diverse izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog ciceronian si mai multe biografii, precum cele ale lui Cornelius Nepos, Plutarh si a unui anonim, care figureaza intr-o culegere consacrata barbatilor ilustri ai Romei. Cato s-a nascut intr-o familie plebeiana de proprietari mijlocii de pamant. Supranumele de Cato este pus in legatura cu vocabulul sabin catus, "inteleptul", care i s-a acordat.

Dupa cum o declara intr-un discurs, Cato a ostenit intens in tinerete pe mica "mosie", pe care i-o lasase mostenire tatal. Dupa batalia de la Cannae (216 î.Hr.), s-a angajat ca simplu soldat in armata romana, in care s-a distins rapid, incat cu prilejul luptei de la Zama a ajuns sa detina un anumit post de comanda. În 199 î.Hr., Cato devine edil al plebei si incepe o cariera a demnitatilor, care culmineaza cu exercitarea consulatului in 195 i.Hr. Devenit adversar inversunat al Scipionilor, Cato determina in mare parte exilarea voluntara a Africanului. De asemenea Cato era ostil reformelor sociale, Censor in 184 i.Hr., Cato dobandeste o reputatie deosebita, datorita luptei acerbe pe care o initiaza impotriva luxului. Batranetea lui Cato este marcata de combaterea neinduplecata a aristocratiei deschise spre noile moravuri si de impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde considera ca se importau deprinderi decadente, ostile traditiilor romane. Lupta lui Cato nu a fost Cartagina, ci cu mentalitatea cartagineza. Om politic si scriitor, Cato a fost un conservator lucid, luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si le dorea pentru maretia Romei. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in numele traditiilor romane, moravurilor noi, mentalitatii aristocratilor elenizati, influentei orientale in general, considerate de el drept corupatoare. Cato isi incheia orice discurs, indiferent de tema abordata, printr-un apel la distrugerea Cartaginei: Carthago delenda est!

Cato este singurul istoric si prozator preclasic din care ni s-a conservat o opera aproape integrala. Opera literara a lui Cato a fost destul de bogata. Ea rezida in numeroase discursuri, dintre care antichitatea cunostea 150, dar noi astazi nu dispunem de fragmente decat din 80 de cuvantari. Cato a scris si precepte adresate fiului sau, cu privire la medicina, arta militara, oratorie, o monografie istorica si un tratat de agricultura.

Despre agricultura (De agri cultura)

De agricultura, cateodata mentionat si sub titlul De re rustica. Aceasta lucrare, inceputa de autor la batranete, cand depasise simtitor varsta de saptezeci de ani, constituie, mai degraba decat un tratat de agronomie, un jurnal rustic, in care autorul isi noteaza impresiile, cu scopul de a stimula gustul romanilor, indeosebi al proprietarilor mari si mijlocii de pamant, pentru cultivarea ogoarelor. in prefata, Cato precizeaza ca stramosii 11 laudau "pe un barbat bun, spunand ca e taran si bun cultivator" (De agr., praef., 2); apoi adauga ca din "tarani se ivesc si barbati foarte vigurosi si osteni foarte zelosi' (De agr. praef., 4).

De fapt la Roma in aceasta perioada literatura nera in majoritatea ei tehnica sau istorica. - apreciata, cum am aratat in introducere, tot ca sector al literaturii beletristice - a fost multa vreme axata pe tratatele de arhitectura si de economie rurala. Acest fenomen ni se pare semnificativ, deoarece romanii, pragmatici, intretineau un adevarat cult al pamantului, al hinterlandului agricol. Pentru ca ei erau de fapt esentialmente citadini, iar satele faceau parte totdeauna din sfera oraselor. Pe de alta parte, in cursul secolului al II-lea i.Hr., economia rurala se afla in plina expansiune. Grecii oferisera modelele unor tratate de agronomie, destul de specializate, in vreme ce lucrarile romanilor asupra economiei rurale erau indeosebi destinate consultarii cotidiene de catre cei interesati ti aveau deci aplicatii practice toarte clare.

Elogiul agriculturii, inchipuit ca testament spiritual al stramosilor, formeaza motivul generator al intregului text. Dar mesajul catonian este intors spre necesitati practice, spre obtinerea celui mai bun randament agricol. Sau, altfel spus, acest mesaj, bazat pe experienta personala a autorului, presupune o psihologie de om de afaceri, conservator, dar lucid, atent la nevoile cele mai pragmatice.

Originile (Origines)

Dar Cato a fost si primul istoriograf roman de limba latina dedicat monografiei istorice. Cato a alcatuit, in sapte carti, monografia "Originile", Origines, in principiu consacrata obarsiei asezarilor si populatiilor italice. Din aceasta monografie ni s-au pastrat relativ numeroase fragmente.


De fapt titlul este valid mai ales pentru primele trei carti, redactate catre 168 i.Hr. si publicate ca o prima transa a monografiei. Ele trateaza despre fundarile oraselor italice si abunda in explicatii etnologice. Emerg preocupari clare pentru evidentierea identitatilor romana si italica. Cartea a patra inaugureaza a doua sectiune a monografiei, debutand de altfel cu o noua prefata. insa in aceasta sectiune cercetatorii moderni au deslusit doua compartimente, rezervate primul cartilor a patra si a cincea si al doilea cartilor a sasea si a saptea. intreaga sectiune secunda a fost publicata in 149 i.Hr. Nici in aceasta sectiune nu s-a operat cu metodele istoriei panoramice, deoarece Cato a continuat sa procedeze "pe alese" si sa conceapa expansiunea romana ca rodul si prelungirea virtutilor fondatorilor. in aceasta sectiune, Cato prezinta al doilea razboi punic si alte campanii militare romane pana la cea intreprinsa de Servius Sulpicius Galba in Hispania.

In realitate "pamantul italic", terra Italia, constituie structura generatoare a Originilor. Patriotismul italic vibrant anima intensiv textul catonian; dar, fara indoiala, Roma constituie centrul Italiei indragite de Cato. in acest mod Cato raspunde orizontului de asteptare al proprietarilor italici si romani, legati de "obiceiul stramosilor", mos maiorum, de traditiile austere. Istoricul se opune nobililor, nu fiindca erau aristocrati, ci intrucat unii dintre ei se transformasera in purtatorii de cuvant ai moravurilor elenizante, care, printre altele, preconizau la Roma acceptarea puterii sau macar influentei exercitate de anumite personalitati ilustre. Cato militeaza asadar pentru concordia sociala, insa si pentru un republicanism consecvent, total. Eroul sau aproape mitic este Republica, de fapt terra Italia, organizata de ea. De aceea, cand relateaza campaniile militare romane, Cato nu mentioneaza numele nici unui general roman. in Originile nu apar decat doua nume proprii: cel al elefantului Syrius si al unui tribun militar, un simplu ofiter, Caedicius. Adevaratul erou, adevaratul cuceritor este poporul Italiei si mai ales al Romei, incat generalii nu sunt decat slujitorii lui.

In acelasi timp, Cato se invedereaza, cum am aratat, ca primul istoric roman, care introduce discursul personajelor ca procedeu caracteristic istoriografiei latine. Practica un stil sobru, sever, elevat, insa intemeiat pe o sintaxa arhaica. Vocabularul sau este de asemenea arhaizant, dar recurge la anumite ornamente retorice si imprumuta unele cuvinte din lexicul poetilor, in special din cel al lui Ennius. Ca toti arhaizantii, Cato apeleaza frecvent la asonante si la aliteratii. Si in Originile Cato repeta anumite cuvinte si utilizeaza parataxa, desi in masura mai redusa decat alti arhaizanti. Este evident ca prozatorul asuma gustul asprimii, asimetriei si ingrosarii duetului liniar, acuzarii unor detalii9. Ceea ce il inscrie pe o directie limpede expresionista, cea practicata de curentul Naevius-Plaut-Cato-Accius.

Alte opere

Este posibil ca Despre agricultura sa fi fost conceputa ca parte integranta a unei enciclopedii destinate fiului autorului. Oricum in fragmente din preceptele adresate fiului Marcus" apar idei interesante si revelatoare pentru mentalitatea lui Cato. intr-un asemenea fragment, Cato interzice consultarea medicilor greci, care ii considera barbari pe romani APLIN., Nat. Hist., 29, 7). in sfarsit, intr-un fragment celebru, Cato defineste astfel oratorul: "oratorul este, fiule Marcus, un barbat bun, priceput sa vorbeasca"8. De asemenea a ramas ilustra exortatia lui Cato de a se acorda prioritate absoluta subiectului, materiei si nu stilului: "stapaneste subiectul, vorbele vor urma", rem tene, uerba sequentur. Vigoarea incisiva caracterizeaza si discursurile lui Cato sau fragmentele ramase din ele. in aceste fragmente, mesajul masiv, percutant, este promovat intr-un stil care incepe sa asume subordonarea, sa diminueze utilizarea Juxtapunerii, a parataxei.


Concluzii despre Cato

Autorul Originilor constituie asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om politic si scriitor, Cato ni se dezvaluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si exalta nu numai Roma, ci si intreaga Italie. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in numele traditiilor strabune, nu numai reformelor sociale, ci si moravurilor noi, mentalitatii Scipionilor si aristocratilor eienizanti, influentei grecesti in general, considerate de el drept corupatoare. Desigur prozatorul blameaza Grecia elenistica si nu vechea Sparta. De asemenea el este un republican consecvent, nu numai fanatic, ci si feroce. Scriitor arhaizant, stangaci, putin rudimentar, Cato se declara preocupat exclusiv de substanta mesajului. Cato cel Batran sau Maior a devenit ulterior pentru romani simbolul autoritatii elevate, vechilor mentalitati, cateodata chiar al unui conservatorim arhaic. Dar in acest caz a intervenit un metatext care a ocultat luciditatea catoniana. Cu toate astea Cato a fost intotdeauna respectat de romani si de alte popoare.
6 comentarii

  1. Daniel M. a spus:

    Un articol destre Cato si Cartagina pe care l-am tradus pentru placerea mea. Vad ca trebuie sa il fragmentez in bucati de cel mult 4096 caractere.

    Să nu renunţi niciodată la arme
    de David Deming
    http://www.americanthinker.com/2010/05/never_give_up_your_weapons.html

    1.
    Istoria demonstrează că doar distrugerea îi aşteaptă pe cei care încearcă să-şi împace duşmanii prin renunţarea la arme. În 149 î.Hr., o jumătate de milion de cetăţeni din Cartagina au încercat să satisfacă Roma predîndu-şi armele. Dar, în loc să işi cumpere pacea, doar au facilitat propria lor pieire. Nouăzeci la sută din cartaginezi au fost ucişi şi oraşul Cartagina a fost în întregime distrus. Cei care au supravieţuit au fost vînduţi ca sclavi, iar civilizaţia cartagineză a fost pentru totdeauna ştearsă de pe faţa pămîntului.

    Cartagina a fost fondată pe ţărmurile Africii de Nord de către fenicieni în secolul 9 BC. Acesta a fost centrul unui imperiu puternic şi vechi şi, pe măsură ce puterea Romei creştea, devenea inevitabil ca romanii şi cartaginezii să intre în conflict.

    Între 264 şi 146 î.Hr., Roma şi Cartagina s-au luptat în trei războaie punice pentru controlul Mării Mediterane. Romanii au învins în primul şi în al doilea război punic. La încheierea celui de-al doilea război punic în 202 î.Hr., Cartagina a fost forţată să plătească Romei 200 de talanţi de argint pe an timp de cincizeci de ani. O condiţie suplimentară a păcii a fost interdicţia impusă Cartaginei de a purta războaie fără permisiunea Romei. Drept urmare, numidienii din Africa de Nord (strămoşii berberilor de azi) au început să facă raiduri în Cartagina fără teamă de represalii. Cînd cartaginezii i-au implorat pe romani pentru permisiunea de a se apăra, au fost refuzaţi.

    În 157 î.Hr., Cato Cenzorul a vizitat Cartagina şi a fost alarmat să descopere cît de repede s-au refăcut cartaginezii după înfrîngerea în al doilea război punic. El a ajuns la convingerea că Roma nu va fi niciodată în siguranţă pînă cînd Cartagina nu va fi complet anihilată. Din acel moment, Cato îşi încheia fiecare discurs în senatul roman exclamînd: "Cartagina trebuie distrusă!"

    Pe măsură ce timpul trecea, Senatul Roman devenea tot mai convins că :-) Cato avea dreptate şi a hotarît să şteargă Cartagina de pe faţa pămîntului. Aveau însă nevoie de un pretext pentru începerea ostilităţilor. Cartaginezii le-au furnizat, involuntar, unul.

    În conformitate cu termenii păcii care a încheiat al doilea război punic, Cartagina a fost obligată să plătească tribut Romei timp de cincizeci de ani. Cînd cei cincizeci de ani au trecut, cartaginezii au concluzionat că sînt, de asemenea, eliberaţi de restricţia care le-a interzis să poarte războaie fără permisiunea Romei. O facţiune patriotică a venit la putere în Cartagina şi a format o armată pentru a apăra Cartagina de raidurile numidiene.

    Războiul dintre cartaginezi şi numidieni i-a oferit Romei pretextul de care avea nevoie, şi Senatul roman a declarat imediat război Cartaginei. Cînd cartaginezii au aflat de existenta starii de război, s-au alarmat şi au expediat imediat o echipă de treizeci de ambasadori la Roma pentru a pleda pentru pace. Cartagina pur si simplu nu işi putea permite un al treilea război punic cu Roma. De la victoria sa în al doilea război punic, Roma devenise incomensurabil mai puternică.


  2. Daniel M. a spus:

    2.
    Senatul roman hotarise deja distrugerea Cartaginei, dar ei s-au gîndit că ar fi avantajos să se folosească

    mai întii de înşelatorie. Aşa că i-au tratat pe cartaginezi într-un mod care a fost atît brutal cit şi

    viclean.

    Ambasadorilor cartaginezi li s-a spus că dorinţa lor de pace va fi satisfacută. Cartaginei i s-ar permite

    să-şi păstreze libertatea, teritoriul şi proprietaţile. Dar, ca o condiţie şi o garanţie a păcii,

    cartaginezilor li s-a cerut să predea trei sute copii de sex masculin din familiile lor cele mai eminente ca

    ostatici. Forţele militare romane au fost expediate la Cartagina pentru a colecta captivii. Consulii romani

    au fost instruiţi în secret să continue războiul pînă cînd Cartagina va fi "facută una cu pămîntul".

    Potrivit istoricului Appian (c. AD 95-165), copiii cartaginezi au trebuit să fie smulşi din braţele mamelor

    lor. Unele dintre ele au fost atît de înnebunite de durere încît işi smulgeau parul, se loveau cu pumnii în

    piept, sau chiar au înotat în larg urmarind în zadar navele care le transportau fiii la Roma. Nu işi vor mai

    vedea niciodată copiii în viată. Dar acest sacrificiu a fost considerat necesar pentru cumpararea păcii.

    Odată ce ostaticii au fost predaţi, ambasadorii cartaginezi aşteptau pacea. Dar romanii au avut o nouă

    cerere. Ei au insistat ca :-) cartaginezii să-şi predea toate armele. Consulul roman Censorinus a explicat:

    "Dacă sînteţi sincer dornici de pace, de ce mai aveţi nevoie de arme?" El a continuat: "Aduceţi toate armele

    şi maşinăriile de război, atît publice, cît şi private, şi predaţi-ni-le." Uitînd de maxima romană "Dacă

    vrei pace, pregăteşte-te pentru război", cartaginezii s-au supus servili. Ei au predat armuri pentru două

    sute de mii de oameni, suliţe şi două mii de catapulte. Appian scrie că a fost un "spectacol fără precedent

    priveliştea numărului mare de care încărcate."

    Odată ce s-au conformat cererii romanilor să-şi predea armele, ambasadorii cartaginezi au crezut prosteşte

    că au cumpărat pacea dezarmîndu-se de bunăvoie. Consulul Censorinus i-a lăudat pe cartaginezi pentru că au

    avut înţelepciunea să se conformeze primelor două cerinţe ale romanilor. Dar mai era una. "Predaţi-ne

    Cartagina şi caraţi-vă unde vreţi în propriul vostru teritoriu la o distanţă de cel puţin zece mile de mare

    pentru că noi am hotărit să radem oraşul vostru de pe faţa Pamîntului."

    Ambasadorii cartaginezi au înteles în cele din urmă că au fost înşelaţi predînd Romei, fără luptă, tot ce

    le-ar fi fost necesar pentru a duce şi a cîştiga un război. Nu va fi pace şi au fost înşelaţi la marea artă.

    Ambasadorii cartaginezi "i-au blestemat pe romani ... s-au aruncat la pămînt şi îl băteau cu mîinile şi

    capetele. Unii dintre ei chiar şi-au rupt hainele şi şi-au sfîşiat carnea ca şi cum ar fi fost absolut

    lipsit de simţuri."

    Deoarece işi predaseră săbiile, cartaginezii au mai putut recurge doar la cuvinte. Aşa că au apelat la

    romani pentru îndurare şi milă. Dar nu li s-a acordat nici una, nici cealaltă. Consulul Censorinus a

    declarat: "... Senatul a emis decretele şi acestea trebuie aplicate." El a explicat, "Noi nu luăm această

    decizie din vreo rea-voinţă faţă de voi, ci în interesul unei păci durabile şi a securităţii comune."

    Singura consolare pe care consulul roman a putut-o oferi cartaginezilor a fost observaţia că "medicamentul

    pentru vindecarea tuturor relelor este uitarea."


  3. Daniel M. a spus:

    2.
    Senatul roman hotarise deja distrugerea Cartaginei, dar ei s-au gîndit că ar fi avantajos să se folosească mai întii de înşelatorie. Aşa că i-au tratat pe cartaginezi într-un mod care a fost atît brutal cit şi viclean.

    Ambasadorilor cartaginezi li s-a spus că dorinţa lor de pace va fi satisfacută. Cartaginei i s-ar permite să-şi păstreze libertatea, teritoriul şi proprietaţile. Dar, ca o condiţie şi o garanţie a păcii, cartaginezilor li s-a cerut să predea trei sute copii de sex masculin din familiile lor cele mai eminente ca ostatici. Forţele militare romane au fost expediate la Cartagina pentru a colecta captivii. Consulii romani au fost instruiţi în secret să continue războiul pînă cînd Cartagina va fi "facută una cu pămîntul".

    Potrivit istoricului Appian (c. AD 95-165), copiii cartaginezi au trebuit să fie smulşi din braţele mamelor lor. Unele dintre ele au fost atît de înnebunite de durere încît işi smulgeau parul, se loveau cu pumnii în piept, sau chiar au înotat în larg urmarind în zadar navele care le transportau fiii la Roma. Nu işi vor mai vedea niciodată copiii în viată. Dar acest sacrificiu a fost considerat necesar pentru cumpararea păcii.

    Odată ce ostaticii au fost predaţi, ambasadorii cartaginezi aşteptau pacea. Dar romanii au avut o nouă cerere. Ei au insistat ca :-) cartaginezii să-şi predea toate armele. Consulul roman Censorinus a explicat: "Dacă sînteţi sincer dornici de pace, de ce mai aveţi nevoie de arme?" El a continuat: "Aduceţi toate armele şi maşinăriile de război, atît publice, cît şi private, şi predaţi-ni-le." Uitînd de maxima romană "Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război", cartaginezii s-au supus servili. Ei au predat armuri pentru două sute de mii de oameni, suliţe şi două mii de catapulte. Appian scrie că a fost un "spectacol fără precedent priveliştea numărului mare de care încărcate."

    Odată ce s-au conformat cererii romanilor să-şi predea armele, ambasadorii cartaginezi au crezut prosteşte că au cumpărat pacea dezarmîndu-se de bunăvoie. Consulul Censorinus i-a lăudat pe cartaginezi pentru că au avut înţelepciunea să se conformeze primelor două cerinţe ale romanilor. Dar mai era una. "Predaţi-ne Cartagina şi caraţi-vă unde vreţi în propriul vostru teritoriu la o distanţă de cel puţin zece mile de mare pentru că noi am hotărit să radem oraşul vostru de pe faţa Pamîntului."

    Ambasadorii cartaginezi au înteles în cele din urmă că au fost înşelaţi predînd Romei, fără luptă, tot ce le-ar fi fost necesar pentru a duce şi a cîştiga un război. Nu va fi pace şi au fost înşelaţi la marea artă. Ambasadorii cartaginezi "i-au blestemat pe romani ... s-au aruncat la pămînt şi îl băteau cu mîinile şi capetele. Unii dintre ei chiar şi-au rupt hainele şi şi-au sfîşiat carnea ca şi cum ar fi fost absolut lipsit de simţuri."

    Deoarece işi predaseră săbiile, cartaginezii au mai putut recurge doar la cuvinte. Aşa că au apelat la romani pentru îndurare şi milă. Dar nu li s-a acordat nici una, nici cealaltă. Consulul Censorinus a declarat: "... Senatul a emis decretele şi acestea trebuie aplicate." El a explicat, "Noi nu luăm această decizie din vreo rea-voinţă faţă de voi, ci în interesul unei păci durabile şi a securităţii comune." Singura consolare pe care consulul roman a putut-o oferi cartaginezilor a fost observaţia că "medicamentul pentru vindecarea tuturor relelor este uitarea."


  4. Daniel M. a spus:

    3.
    Cînd ambasadorii cartaginezi au adus vestea funestă în Cartagina, a urmat "o scenă de nebunie oarbă, delirantă." Oamenii s-au repezit la ambasadori şi i-au rupt în bucăţi sau i-au omorit cu pietre. Cartaginezii au intrat în depozitele de arme şi s-au prăbuşit, hohotind de plîns, cînd le-au găsit goale. Cele mai înnebunite au fost mamele care şi-au predat copiii romanilor. Era evident acum că pierderea copiilor nu a folosit la absolut nimic.

    Cartaginezii au fost dezarmaţi, dar cu toate acestea au hotarît să reziste cît mai mult posibil. Au lucrat zi şi noapte ca să-şi facă noi arme. Statuile au fost topite pentru metalul lor. Femeile şi-au tăiat părul pentru a face corzi pentru catapulte. De mare ajutor pentru rezistenţa tardivă au fost fortificaţiile uriaşe şi puternice ale Cartaginei. Cea mai mare parte a oraşului era înconjurată de o serie de trei ziduri înalte de patruzeci şi cinci de picioare fiecare, ziduri care au fost consolidate timp de sute de ani. Tocmai soliditatea acestor fortificaţii i-a descurajat pe romani să încerce distrugerea Cartaginei la sfîrşitul celui de-al doilea război punic.

    Rezultatul a fost predeterminat de la început, dar romanii au fost obligaţi să recurgă la un lung asediu pentru ca în cele din urmă să cucerească Cartagina. Pentru a tăia cartaginezilor rutele de aprovizionare pe mare a fost nevoie de ample construcţii şi lucrări de inginerie, iar acestea au luat timp.

    După trei ani, cînd cartaginezii erau deja slăbiţi de foame şi de boli, romanii au reuşit în sfîrşit să spargă zidurile oraşului. Au urmat şase zile de lupte, stradă cu stradă, dar rezistenţa cartaginezilor a fost slabă.

    Oraşul a fost incendiat şi au urmat scene interminabile de groază în timp ce focul mistuia cladiri şi oameni. Romanii i-au ucis pe toţi cei care rezistau. Supravieţuitorii, 55.000 de oameni, reprezentau mai puţin de zece procente din populaţia iniţială. Au fost cu toţii vînduţi ca sclavi. Senatul Roman a decretat ca rămăşiţele Cartaginei să fie complet distruse. Ruinele au ars timp de 17 zile. Acesta a fost sfirşitul amar al celor şapte sute de ani de civilizaţie cartagineză.

    Astfel s-a învăţat lecţia. Renunţarea la arme nu iţi aduce pacea, ci doar iţi pavează calea pentru înfrîngerea finală. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.


  5. Maria a spus:
    Acest comentariu a fost eliminat de autor.