Uniunea polono-lituaniană 2/2 "Libertatea de Aur"
Doctrina politică a Federaţiei celor două naţiuni era: statul nostru este o republică sub preşedinţia regelui. Cancelarul Jan Zamoyski a rezumat această doctrină când a spus: "Rex regnat et non gubernat" ("Regele domneşte dar nu guvernează"). Federaţia avea un palament, Seimul, ca şi un Senat şi un rege ales. Regele a fost obligat să respecte drepturile cetăţeneşti specificate în Aticolele Henriciene ca şi în pacta conventa negociate în momentul alegerilor.
Puterea monarhului era limitată în favoarea clasei nobililor. Fiecare nou nou rege trebuia să fie de acord cu "Articolele Henriciene", care erau baza sistemmului politic polonez, (care includea garanţii nemaiîntâlnite pentru libertăţile religioase). De-a lungul timpului, "Articolele Henriciene" au fost unite în "pacta conventa", angajamente specifice pe care şi le lua regele ales. Din momentul alegerii, regele era efectiv partenerul aristocraţiei şi era permanent supervizat de senatori.
Fundamentul federaţiei, "Libertatea de Aur" (în limba poloneză Złota Wolność, un termen folosit din 1573), includea:
- alegerea liberă a regelui de căre nobilii care doreau săparticipe la alegeri;
- Seimul, parlamentul federaţiei, trebuia convocat de căre rege la fiecare doi ani;
- pacta conventa (latină), "ce s-a convenit despre înţelegeri", o înţelegere făcută cu regele ales, care includea declaraţia drepturilor derivate din Articolele Henriciene;
- rokosz (dreptul la insurecţie), dreptul şleahticilor de a se revolta în mod legal împotriva regelui care viola libertăţile garantate;
- liberum veto în (latină), "dreptul liber la veto", dreptul unui deputat din Seim de a se opune unei decizii majoritătii participanţilor la o şedinţă a Seimului. Manifestarea "vetoului liber" anula toate hotărârile care fuseseră votate în acea sesiune. Pe durata crizei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nobilii polonezi puteau de asemenea să folosească liberum veto în sejmik regional;
- konfederacja (din limba latină confederatio - confederaţie), dreptul de a forma o organizaţie a celor cu acelaşi ţel politic.
Provinciile federaţiei se bucurau de o largă autonomie. Fiecare voievodat avea propriul său parlament (sejmik), care era investit cu o mare putere, inclusiv alegerea posełilor (deputaţilor) pentru Seimul naţional şi conferirea anumitor drepturi şi instrucţiuni politice de vot. Marele Ducat al Lituaniei avea propria armată, buget şi instituţii de conducere.
Libertatea de Aur a creat un stat care era neobişnuit pentru acea vreme. Poate doar Republica Veneţia mai existase un regim politic asemănător, şi interesant este faptul că ambele republici se mai numeau şi " Serenisima Republică". În vreme ce ţările europene erau conduse către centralizare, monarhie absolutistă şi războaie dinastice şi religioase, federaţia polono-lituaniană se bucura de descentralizare, federalizare, democraţie, toleranţă religioasă şi pacifism, (în condiţiile în care Seimul vota de obicei împotriva planurilor regale de război).
Acest sistem unic îşi avea rădăcinile în victoriile şleahticilor în luptele sociale şi cu monarhia. De-a lungul timpului, şleahta a cumulat suficente privilegii, (aşa cum erau cel stabilite de Actul Nihil novi din 1505), încât nici un rege nu putea spera să înfrângă puterea nobililor. Sistemul politic al federaţiei nu poate fi încadat cu uşurinţă într-o categorie, dar poate fi descris ca un amestec de:
- confederaţie şi federaţie, dată fiind larga autonomie a voievodatelor. Este dificial să numeşti statul polono-lituanian federaţie sau confederaţie, de vreme ce existau caracteristice ale amândouăra;
- oligarhie, de vreme ce doar şleahta – apromativ 10% din populaţie – avea drepturi politice;
- democraţie, de vreme ce toţi şleahticii erau egali în drepturi, iar deputaţii Seimului puteau să se opună prin veto hotărârilor regelui, inclusiv în domeniilr legislativ, al afacerilor externe, al declaraţiilor de război, al taxelor şi impozitelor. De asemenea, segmentul de 10% din populaţia uniunii (şleahta) care se bucura de aceste drepturi politice, era proporţional mai mare decât în alte ţari europene. În Franţa acelor vremuri, numai 1% din populaţie avea dreptul la vot, iar în 1867, în Marea Britanie, numai 3% din populaţie putea să voteze;
- monarhie electivă, de vreme ce doar monarhul ales de şleahtă era şeful statului, urmaşii acestuia neurmându-i automat la tron;
- monarhie constituţională, de timp ce monarhul era supus unei convenţii, pacta conventa, dar şi altor legi, iar şleahta putea să nu se supună decretelor regale pe care le considera ilegale.
Odată ce Jagiellonii au dispărut de pe scena ţarii în 1572, echilibrul fragil în care se afla Uniunea a început să se distrugă. Puterea a început să treacă de la guvernul central în mâinile nobililor.În momentele în care aveau posibilitatea să-şi manifeste preferinţele pentru alegerea unui nou rege, şleahticii alegeau mai degrabă candidaţi străini, care nu ar fi fondat o altă dinastie puternică. Această politică a dus la alegerea în fruntea statului ori a unor regi total incapabili sau în veşnic conflict cu nobilii. Mai mult, în afara unor excepţii notabile ca cea a pricipelui transilvănean Ştefan Bathory (1576–1586), regii de origine străină erau înclinaţi să subordoneze interesele Uniunii statale intereselor propriei lor ţări sau case domnitoare. Acest fapt a fost evident în special în politica şi acţiunile primilor doi regi aleşi din casa suedeză de Vasa, a căror politică a adus staul polono-lituanian în conflict cu Suedia, culminând cu războiul cunoscut ca Potopul (1648), unul dintre evenimentele care a marcat sfârşitul Epocii de Aur şi a declanşat declinul statului federal.
Revolta lui Zebrzydowski (1606–1607) a marcat o creştere substanţială a puterii magnaţilor şi transformarea democratiei şleahtice în oligarhia magnaţilor. Sistemul politic al uniunii a devenit sensibil la intervenţiile externe, de vreme ce deputaţii Seimului mituiţi de diferite puteri străine au început să-şi folosească dreptul la liberum veto pentru blocarea oricăror încercări de reformă. Astfel de acţiuni au paralizat ţara din punct de vedere politic şi au aruncat-o în anarhie pentru aproape o sută de ani, de la începutul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, în vreme ce vecinii duceau o politică de stabilizare internă şi de întărire a forţei militare.
Buna Teo! Foarte interesante postarile de pe blogul de istorie (le-am descoperit mai tarziu). Legat de Polonia si de decaderea ei, ma intreb cum ar fi aratat partea asta de Europa daca Uniunea Polono-Lituaniana ar fi reusit sa se reformeze si sa reziste. Ar fi facut-o in detrimentul Rusiei? Ne-ar fi ajutat asta si pe noi mai mult oare?