Imperiul Bizantin –2 / Origini

Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populaţia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.

Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor, la sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.

Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.


Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit imperiul între fiii săi, Arcadius, în est, şi Honorius, în vest. Din acest moment, se obişnuieşte identificarea celor două imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".

6 comentarii
  1. Anonim a spus:

    danke!

    f. interesant, mi-a pläcut teribil


  2. Marius a spus:

    Nu stiu cat de integrata a fost soocietatea greaca cu cea romana, daca avem in vedere ca bizantinismul Imperiului roman de rasarit a fost dat tocmai de specificul grecesc/elenistic al provinciilor rasaritene ale imperiului.
    In mod traditional in istoriografia romaneasca, sfarsitul antichitatii era plasat la caderea imperiului roman de apus in 476. De ce crezi ca 378 ar fi mai viabila?


  3. Isailă a spus:

    Imperiul Bizantin se eliberează de spiritul Imperiului Roman în anul 610, odată cu înscăunarea împăratului grecofon Heraklios. Se poate interpreta și invers, că atunci străromânii latinofoni din Peninsula Balcanică preferă alianțele cu avarii și slavii (despre care care vorbea încă Mauricius) și se desprind de Constantinopol. Cu nuanțe diferite, acesta este punctul de vedere al lumii istoriei științifice.


  4. Theo-Phyl a spus:

    Marius salut, prezumtia a fost ca moartea lui Valens si impartirea in est si vest de catre Teodosiu I a pus bazele acestei cronologii.


  5. Theo-Phyl a spus:

    Draga Isaila,
    "Cu nuante diferite, acesta este punctul de vedere al lumii istoriei științifice."


    Credeti ca sunt aistoric?? sau sunt inafara lumii stintifice?!


  6. Anonim a spus:

    maya

    Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană

    Parca a fost vorba de un fel "de UE" pe jumatate!
    :)