Se afișează postările cu eticheta Gandirea Colectiva. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gandirea Colectiva. Afișați toate postările

Jungla sau Deşert

In ultimele postari pe Paleografia (si pe celelalte bloguri) am analizat putin culturile primordiale al Mezoamericii. Bineinteles am ajuns si la religiile lor, care noua ni se par criminale. Zeii nemilosi, ritualurile insetate de sange, inimile scoase din piepturile oamenilor vii, piramidele de cranii intr-o parte si… legile lui Hamurabi, cele 7 porunci ale lui Noe pe Muntele Ararat, cele 10 ale lui Moise primite pe muntele Sinai, predica de pe Munte a lui Iisus, revelatia lui Muhamad pe muntele Hira.
Jungla luxurianta fata de un desert searbad si munti, peste tot - munti. Jungla este bogata si darnica, desertul este sarac si trebuie sa-ti cauti din greu existenta. Probabil acesta este diferenta. Platitudinea desertului cald ziua si rece noaptea, bolta plina de stele care aproape te ating si linistea asurzitoare. Unde poti gasi divinitatea intr-o jungla, intr-un jaguar sau un sarpe anaconda in ferocitatea si in frica de ceea ce te inconjoara. In desert trebui sa-ti cauti divinitatea, sa te urci pe un munte pentru a gasi-o, ai nevoie de un reper in pustiu, un loc care sa-ti aminteasca intalnirea cu divinitatea. Cosmogoniile mezoamericane si cele din orientul mijlociu sunt atat de diferite din cauza naturii inconjuratoare. Babilonienii sau egiptenii nu erau astronomi mai putin destoinici decat mayasii sau aztecii si totusi ei cautau lucruri diferite. Babilonienii si egiptenii cautau norocul in stele, mayasii si aztecii cautau sfarsitul societatii lor, de aici marea diferenta.

In desert, din ziua cand te nasti si pana vei fi murit, inveti cum sa-ti economisesti resursele, in jungla ei au trait din bogatia ei, pana cand au epuizat-o. De aici diferenta intre cele doua culturi.

Largind si metafora si acualizand-o, nu pot sa ma abtin de la o intrebare (care chiar nu stiu cat e aceasta intrebare pertinenta in zilele noastre), "noi unde ne aflam astazi, in jungla sau in desert?"

“Tragedia Resurselor Comune” si Societaţile Sinucigaşe - 3

Hitiţii – 2

Dupa anul 1180 i.Hr., istoria nu mai inregistreaza nimic despre aceasta fosta super-putere a Orientului Mijlociu. Hitiţii au iesit din istoria reala si au intrat in cea Biblica. Hitiţii din Biblie nu sunt in nici un caz adevaratii Hitiţi, ci niste urmasi intemeietori ai unor orase state, locate in nordul Cananului in vestul Siriei si in Libanul central (coasta Libanului fiind ocupata de Fenicieni). Hitiţii pe care ii intalnim in Biblie, Beeri Hititul este tatul lui Juditei si al Basmatei, casatorite cu Esau (Facerea 26:34) si Urie Hititul este capitan in oastea lui David si sotul Bat-Şebei (2 Samuel 11:3) , este trimis intr-o lupta din care nu se va reintoarce si Solomon cel intelept va deveni fiul regelui David si al Bat-Şebei. Asadar, nici urma de Hitiţii istorici disparuti prin preajma anului 1180 i.Hr
Atunci de ce a disparut imperiul Hitit, marea super-putere care cu o suta de ani in urma tinea piept cu succes marelui Ramses al II-lea (1274 i.Hr.). Raspunsul este simplu, au disparut din aceleasi motive din cauza carora si Mayaşii au disparut. (1) dezastre ecologice, catastofe naturale si epidemii; (2) nerespectarea legilor pe care singuri si le-au impus - legile de succesiune si legile care interziceau disidenta armata in casele domnitoare, aceste legi numite constitutia lui Telepinu; (3) renuntarea la "granarele" imperiului, impartite ca zestre multiplelor casatorii ale casei domnitoare, bazandu-se pe cerealele importate din Egipt sau produse in Cipru; (4) razboaiele intestine au decimat "producatorii" de alimente si au creat nesiguranta căilor de comunicatie; (5) atacuri din cauza migratiei frigienilor “impinsi” de popoarele marii din vestul Marii Negre si a triburilor Mushki care ajungeau din partea opusa Marii Negre, adica din Est (astazi teritoriul Georgian).
Asadar ajungem inca o data la "Tragedia Resurselor Comune", adica mai exact la gestionarea acestor resurse corect si durabil. Problemele exterioare sau calamitatile naturale nu pot fi gestionate intodeauna, dar repectarea legilor sociale (2), conducere competenta(2 si 3) si pastrarea unui minim de echitate sociala (4), puteau salva aceasta super putere din prabusirea ei. In postarea de maine vom discuta despre Cartagina. De luat aminte!


Aspasia – O lectie de Istorie


Ieri am aflat cu stupoare ca Dl. Nistorescu Cornel a devenit redactorul sef la ziarul de calitatate Cotidianul. Parerile mele despre Dl. Nistorescu nu pot fi gazduite de un blog civilizat de felul pe care cred ca-l gazduiesc. Am preluat de la Bleen un link in care Dl. Nistorescu scria despre Dna. Udrea intr-un fel care nu am reusit niciodata sa-l citesc in nici o publicatie care se numeste jurnal. Pentru cei interesati sa citeasca dejectiile despre care vorbesc, incercati aici. Nu ma numar printre sustinatorii Dnei. Udrea; cred ca este mult prea mult, mult prea repede si pentru prea putine merite, insa de la o critica onesta la injuraturi de maidan, drumul este extrem de lung si diferit de ceea ce se incearca. Deoarece fişa postului meu este istoria, am sa incerc un demers de acest gen intr-un subiect asemanator, bineinteles fara nici o legatura cu Dna. Udrea si evenimentele actuale in afara de cele legate de dejectiile critice ale unor oameni care cred ca profesia le da dreptul de a fi nemernici.

Putine femei in istoria greciei antice au reusit sa-si gaseasca locul in scrierile lui Platon, Aristofan si Xenophon. Cea despre care vreau sa va povestesc s-a numit Aspasia din Milet. Aspasia a fost prietena lui Pericle. Pericle (despre el aveti o postare anterioara) a fost un mare reformator si un politician democrat, acest lucru i-a creat mai multi dusmani decat are nevoie un om in 10 vieti. Poetii de curte ai oligarhilor atenieni au acuzat-o pe Aspasia de vrute si nevrute. Ne-au ramas aceste atacuri scrise, nu ne-au ramas nici un fel de dovezi ca ea ar fi fost prostituata sau patroana de bordel asa cum a fost acuzata. Probabil ca Aspasia a fost Etera (hetaera) un soi de curtezana renascentista sau gheişa moderna daca doriţi, care impartasea secrete si facea multe servicii in afara de cele sexuale. Istoria a consemnat un fiu pe care l-a avut cu Pericle, devenit strategos (general) si executat dupa lupta navala intre Sparta si Atena (Arginuse, 406 i.Hr.), pierduta de atenieni.

In perioada de dizgratie a lui Pericle, Aspasia este acuzata impreuna cu genialul Phidias (cei mai important reprezentant ai perioadei clasice din cultura greacă) si Anaxagora (mare filozof pre-Socrate, Şcoala Ioniană de filosofie), de CORUPTIE SI FOLOASE NECUVENITE ( de exemplu Phidias a fost acuzat ca a furat aur de la cel care l-a primit pentru statuia Atenei). Acuzatorul (procurorul) a fost un "poet comic", pe numele lui, Hermipus. Ei au fost adusi in fata Eclesiei (adunarea legislativa a Atenei) Anaxagora acuzat de insubordonare si erezie religioasa a fost exilat, marele Phidias a murit probail in inchisoare. Aspasia a fost achitata, dupa spusele lui Plutarch, cunostea suficiente secrete despre membrii acestei adunari.
Nu trebuie sa mentionez ca Pericle, Phidias, Anaxagora sau Aspasia au ramas in istorie pentru ceea ce au facut. Netrebnicul de Hermipus a ramas , insa pentru nemernicia sa si nu pentru ceea ce a scris.
Nu stiu cat de mult din ceea ce v-am povestit seamana sau nu cu realitatile noastre, un singur lucru este clar Hermipus a fost o canalie si Nistorescu este.

“Tragedia Resurselor Comune” si Societaţile Sinucigaşe - 2

Cateva note explicative: (1) "Societaţi Sinucigaşe" este un termen fără o formalitate stiintifica existenta (inca), este o formula pe care am folosit-o, incercand sa dezvolt o teorie (istorica) care explica disparitia unor societati din diferite motive; (2) disparitia societatilor referente nu implica disparitia fizica a indivizilor, ci numai a sistemului lor teritorial, social, economic, politic, cultural sau legal; (3) disparitia "imperiului" Mayaş nu a impus disparitia fizica a mayaşilor, desi in alte cazuri antice paralele, cum ar fi Hitiţii sau Cartaginezii, disparitia formatiunilor statale a dus si la disparitia culturilor aferente si ale indivizilor care alcatuiau aceste culturi. Societati “sintetice", cum ar fi Iugoslavia sau URSS-ul au disparut, fiind inlocuite de componentele etnice-nationale; (4) "Sinuciderea" consta prin actiunea /actiunile societatii respective impotriva intereselor ei vitale si INTODEAUNA are un aspect constatat de Garrett Hardin si articulat in "Tragedia Resurselor Comune", complementar la administrarea resurselor comune; pot fi incluse si elemente politice, religioase, catastrofe naturale sau interventii militare ale unor puteri adverse. Totusi elementul preponderent va fi elementul social si incapacitatea liderilor acestor societati.

Hitiţii –1

Hitiţii (Hittites) au fost un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Hr. din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Anatolia (azi Turcia). Ei au cucerit acest teritoriu de la un alt popor antic, Hatiţi (Hatians), adoptand panteonul si asimiland o parte din cultura lor. Numele lor, Hitiţi, este de fapt numele biblic (B’nei-Het – fii lui Het – care era unul din fiii lui Canan). Pana la inceputul secolului al XX-lea, majoritatea cercetatorilor au crezut ca acest popor a trait in nordul Israelului de astazi pe teritoriul, Sirian. Hitiţii au vorbit o limba indo-europeana, pe care ei au denumit-o Nesili si care din multe puncte de vedere era asemanatoare cu cea traca. Deoarece nu au avut un scris propriu, au adoptat cuneiformele Akadiene, adaptandu-le la caracterul indo-european al limbii lor. Au lasat importante lucrari literare de toate felurile, inclusiv religioase si judiciare, lucrari descoperite in marea biblioteca din Hattuşa, despre care am vorbit in postarea mea referitoare la “bibliotecile antice.”

Hitiţii au ajuns la un maximum apogeu prin secolele XV-XVI i.Hr. cand au reusit sa cucereasca Babilonul aliati cu Mezi din rasarit. "Marele Hitit," regele Suppiluliuma I (aprox. 1344 – 1322 î.Hr, "cronologia scurta" sau aprox. 1375-1335 î.Hr, "cronologia lunga") a reusit sa domine regiunea, cucerind de la egipteni toate posesiunile lor pana in peninsula Sinai. Muwatalli al-II-lea (1295 – 1272 i.Hr) a reusit sa-l opreasca pe Ramses al-II-lea in vestita lupta de la Kadesh (1274 i.Hr.), impunandu-se ca cea de a doua mare putere a orientului. Posibilitatea reconstructiei istorice si analizarea cauzelor distrugerii acestei marete civilizatii a fost posibila cu ajutorul celor 30000 de tablete cuneiforme care au fost descoperite in Hattuşa, minunata lor capitala situata astazi langa orasul turcesc Boğazkale. Supozitia ca acest imperiu a cazut sub loviturile “Popoarelor Mării,” este clar infirmata de scrierile descoperite pe care le-am mentionat mai sus. Hattuşa nu a fost cucerita, ci a fost parasita. Destramarea sociala, luptele interne, cataclismele naturale si foametea au condus la destramarea acesstui imperiu dominant si egal din punct de vedere militar Imperiului Egiptean in apogeul lui (Ramses al II-lea).

Despre aceste cauze, care sustin ideea unei societati "sinucigase," sursele istorice si analizarea lor in postarea viitoare.

“Tragedia Resurselor Comune” si Societaţile Sinucigaşe - 1


Cateva note explicative: (1) in aceasta postare vom discuta un articol stiintific extrem de influent si care a ridicat una din cele mai importante subiecte sociale. Tematica articolului este eterna si a fost intodeauna una din dilemele societatii umane de la inceputurile ei; (2) titlul original al articolului este “The Tragedy of the Commons"[1], in care cuvantul ‘commons’, poate fi tradus in limba romana prin islaz, pajişte sau imaş – in orice caz, metaforic vorbind, este vorba de proprietatea comuna a unei societati; (3) articolul a fost scris de Garrett Hardin (1915 –2003), profesor de ecologie umana la Universitatea din L.A-Santa Barbara. In 2003, a hotarat impreuna cu sotia lui, el la varsta de 88 de ani si ea la 81, sa-si termine viata. El este unul din autorii metaforei "gena egoismului" ("selfish gene"), si s-a folosit deseori de sintagma "Nice guys finish last"; (4) articolul a fost publicat in 1968, in jurnalul Science. Science, unul din cele mai prestigioase jurnale stiintifice din lume, apare ca saptamanal (se poate accesa, aici) si este publicat sub egida AAAS (American Association for the Advancement of Science). Science a fost fondat in 1880 de John Michaels, cu ajutorul financiar a lui Thomas Edison si Alexander Graham Bell; (5) sintagma “Societaţi Sinucigaşe” imi apartine si este implementabila din punct de vedere istoric-social si religios. Voi dezvolta acest subiect in postarea imediat urmatoare celei de astazi; (6) articolul in original poate fi descarcat aici, sau aici in format PDF.
Ecologismul a devenit in ultimii ani o miscare globala, care isi are radacinile sanatoase in deceniile trecute. Astazi, din nefericire, a devenit o arma in mana unor "functionari si birocrati", arma prin care sunt promovate ideologii (unele extremiste) de sorginte anti-liberala. Nu despre acest ecologism discut eu in aceasta postare.
"Tragedia Resurselor Comune" ("The Tragedy of the Commons") a lui Garrett Hardin este un manifest prezentat sub formatul unui articol stiintific. Articolul se foloseste de metafora care descrie un islaz comunal, in care se pot dezvolta antagonisme intre egoismul individului, care aduce pe proprietatea comuna mai multe vaci pentru a obtine un profit mai mare si posibila distrugere a unei paşuni. Dilema este pastrarea bunului comunal fata de interesele personale ale individului.
Garrett Hardin anuleaza posibilitatea "tehnologizarii" ca posibil remediu al efectelor problemei, sustinand ca nici o tehnologie nu poate fi aplicata eficient in dezvoltarea resurselor fata de rata cresterii individualilor care doresc profit din "resursele comune." Garrett Hardin se foloseste de ideea de loc noua a "ingradirii" (enclosure) pentru a balansa egoismul individual fata de necesitatile societatii. De amintit ca si Tucidide (Thucydides 460 - 395 i.Hr.), parintele "realismului politic" si Aristotel (384 - 322 î.Hr) despre care am vorbit in postarile anterioare au fost dintre promotorii ideii de "ingradire" [2]. Hardin sustine (in 1968!) ca tehnologizarea nu poate fi eficienta in sporirea resurselor din cauza costurilor financiare ale energiei si ale costurilor de poluare pe care aceasta energie le produce asupra mediului. Eliminand alternativa "tehnologica" (aceasta atitudine a lui Hardin a fost profetica, in 1968 un baril de petrol costa intre 5 si 6 USD) si pe cea morala (Hardin nu vedea nici o posibilitate de conciliere intre interesele egoiste ale individului si interesele comunitatii) Hardin propune "ingradirea," care poate fi obtinuta prin privatizare controlata, taxe ecologice (polluter taxes) si legislatie regulatorie.
Reproducerea si analizarea acestui articol exceptional a fost facuta de mine in primul rand pentru a intelege tragedia unor societati, ca cea despre care ne-am ocupat in zilele trecute (societatea mayaşa ), dar si in legatura cu aceasta criza economica care bantuie lumea. Lipsa masurilor regulatorii care nu au ingradit lacomia individualilor egoisti a produs aceasta criza despre care vorbea Hardin a lovit si loveste “Resursele Comune" ale intregii planete. Cati dintre politicienii romani cunosc acest articol de o exceptionala importanta, si cati dintre ei sunt fermierii egoisti chiar nu stiu, stiu insa ca sunt prea putini care au grija de aceste resurse comune. Maine vom discuta (din punct de vedere istoric) despre societatile sinucigase.

Note:
[1] Garrett Hardin - "The Tragedy of the Commons" - Science 13 December 1968: Vol. 162. no. 3859, pp. 1243 - 1248
[2] Thucydides -History of the Peloponnesian War, Book I, Sec. 141;
Aristotle - Politics, Book II, Chapter III, 1261b

Marcus Tullius Cicero: De republica


Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) a fost o personalitate importanta si a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori in limba latina. Cicero s-a născut la Arpinum, în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri şi notabili municipali. După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru a-şi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa politică. Mai multe despre viata si opera lui Cicero puteti citi, aici.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Aristotel: Politica


Tratatul "Politica" a lui Aristotel este a doua parte dintr-o lucrare probabil mai ampla, care se ocupa cu "conditia omului in societate." Prima parte a acestui tratat numita Ta Ethika, si cunoscuta pe numele "Etica Nicomahică,” presupunandu-se ca aceasta denumire provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi. Ideea principală cu care Aristotel îşi începe cartea este aceea că există diferenţe de opinie despre ceea ce este cel mai bine pentru oameni şi aceste diferenţe trebuie rezolvate. Se pune intrebarea : Care este binele? Aristotel incearca raspunsuri diferite pana la urma ajunge la concluzia ca binele individual nu poate fi decat o functie a binelui colectiv. Dupa ce s-a ocupat de etica prin care defineste regulile binelui personal si ajunge la concluzia ca binele personal este legat de cel colectiv, incearca Aristotel să defineasca treburile (regulile) comunitaţii (cetaţii).

"Politica” sau in traducere literala “treburile cetaţii” contine 8 carti, probabil scrise in perioade diferite ale vietii lui Aristotel. Din punct de vedere literar lucrul a fost aproape dovedit, structura carţii fiind o editare tarzie facuta de Aristotel sau de urmasii sai. In cartea I-a, Aristotel discuta originea si necesitatea statului, structura lui si comunitatea care-l slujeste, adica comunitatea demnitarilor lui, politicieni (koinonia politike). Cartea a II-a, este o critica la adresa lui Platon si la adresa ideilor lui din Republica (vezi postarea precedenta). In acesata carte, Aristotel propune o alternativa sub forma unei constituţii. Extrem de interesant pentru cititorul roman este capitolul al-V-lea din acesta carte, in care sunt discutate proprietatea individuala versus cea colectiva. Aristotel discuta niste subiecte de actualiate aproape profetica, bunurile colective fata de modelul omului economic (Homo Economicus – vezi una din postarile mele mai vechi). Un excepţional material pentru oamenii care vor sa “privatizeze” statul (vezi declaratiile Dlui. Patriciu) sau sa-i diminueze puterea (vezi declaratiile Dlui. Vantu). Cartea a III-a, se ocupa de cetaţean, cine este cetaţeanul si care ar fi distribuţia corecta a puterii politice. Cartile a IV-a, a V-a si a VI-a sunt cartile din care am citat in postarea mea anterioara, aici. Cartile se ocupa de diferentele intre feluritele sisteme de guvernare si constituţiile respective, comparand democratia oligarhiei. Cartea a VII-a se ocupa de statul ideal, cetatenii lui si solidaritatea civica, departe de noi si in general de tot ce se petrece in contemporaneitatea in care traim. Cartea a VIII-a este tot una vizionara, si se ocupa de cel mai important obiectiv al statului – EDUCAŢIA intr-un stat ideal. Bineînţeles aceasta carte este idealul intruchipat de faimoasa universitate romaneasca, una din cele mai populate din occident, universitate care poarta numele unui mare carturar roman.

As dori sa-mi termin postarea cu cateva concluzii personale sau spicuite pe ici pe colo: (1) Bunăstarea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică. (2) Rolul cetăţii este de a realiza bunăstarea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală a cetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie. (3) Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung.

P.S - Aceasta postare este dedicata tuturor politicienilor care nu citesc filozofie si cred cu convingere ca nu este nevoie de filosofi ci de meseriasi "adevarati". Filozofii fiind neproductivi in general.

Bibliografie si citate:

Engleza:
-- Ryan, Peter - "A Theoretical Revolution As Exemplified Through the Regime and Rule of Law". Chicago: University of Chicago Press - 2008.
-- Lord, Carnes - "Introduction to The Politics, by Aristotle". Trans. Carnes Lord. Chicago: University of Chicago Press - 1984

Romana:
-- Jonathan Barnes, Aristotel, ed. Humanitas – 2006
-- Wikipedia (under GNU license)

Textul original al lucrari lui Aristotel, tradus in limba engleza in format PDF, poate fi gasit, aici.

Dreptul Roman - Ceva de Inţeles

Dreptul Roman este una din cele mai durabile legislatii din istoria omenirii. Dreptul roman contine toata legislatia cuprinsa intr-o perioada de aproape un mileniu, de la cele 12 table ale legii republicane (Lex Duodecim Tabularum), care dateaza din 449 i.Hr., si pana la Legislatia lui Iustinian (Corpus Juris Civilis) din 530 d.H. Intr-un fel sau altul, desi transformat in codexul legislativ al Imperiului Bizantin (tradus si folosit in limba greaca) a existat si a fost impus pana la caderea Constantinopolului in 1453. Inutil sa mentionez ca dreptul roman a fost impus si exercitat pe aproape tot teritoriul Europei moderne, Orientului Mijlociu si Africii de Nord, pana in Etiopia.
La inceputurile lui, dreptul roman se baza pe doua elemente, legea promulgata (lex rogata, adica o lege propusa care trebuia aprobata de Senat, auctoritas patrum) si de plebiscit (adunările plebeilor). Aceasta diferentiere a fost anulata in 286 î. Hr prin lex Hortensia, care a produs unificarea sistemului legislativ. Despre felul propunerii si promulgarii vom vorbi (poate) intr-o postare, care se va ocupa de sistemul judiciar.

O lege conţinea o introducere (preambul circumstanţial-praescriptio), textul legii (rogatio) şi sancţiunile prevăzute (sanctio). Din acest punct de vedere, se disting patru categorii de legi: legi care anulează actul ilegal şi îi urmăresc pe contravenienţi; legi care anulează actul ilegal, fara urmarirea contravenientilor; legi care nu anulează actul ilegal, dar îl pedepsesc pe contravenient; si legi care nu prevăd nici o sancţiune: legiuitorul nu vrea să intre în conflict cu traditia locului (in special cea religioasa) si să-i opună un nou principiu; aceste legi au fost cele mai numeroase. O lege poartă numele magistratului care a avut iniţiativa ei, şi nu este valabilă decât pentru cetăţenii Romani. Ea nu are efect retroactiv; în principiu, nu poate fi abrogată: totuşi, o nouă lege poate anula sancţiunile prevăzută de o lege precedentă şi, în anumite cazuri, Senatul poate declara nulă o lege votată în periodă de tulburări, sau poate scuti pe cineva de respectarea ei.

Cateva legi extrem de importante ale Dreptului Roman: (1) Lex Canuleia – care dadea posibilitatea casatoriilor intre patricieni si plebei, promulgata in 445 i.Hr. (2) Lex Hortensia din 287 i.Hr, un fel de lege a emancipatiei, care dus la o egalitate civica in fata legii dintre plebei si patricieni (vezi mai sus plebiscitu)l; (3) Lex Aquilia, poate cea mai importanta lege a Dreptului Roman si care este baza juridica a sute de legi care constituie astazi ceea ce numim noi "Codul Civil." Promulgata in 286 i.Hr, legea se ocupa de daune civile (damnum iniuria datum) impotriva unei persoane sau impotriva statului.

Interesat de mentionat ca Dreptul Roman a dezvoltat şi conceptul de lege pentru cetăţeni şi lege pentru străini, care in nici un caz nu era discriminatoriu, ci se baza foarte mult pe obiceiurile religioase ale populatiilor locale sub stapanirea Romana – lucru care a pus bazele Dreptului Internaţional. Dreptul roman este fundamentul multor sisteme legale din lume. Legea Comunelor a fost la origine bazată pe dreptul roman, înainte de a-şi dezvolta o proprie tradiţie în Anglia, de unde s-a extins spre Regatul Unit, în afară de Scoţia, şi până în Statele Unite ale Americii. În contrast, aşa-numitele sisteme bazate pe Codul Civil sunt direct bazate pe dreptul roman; Sistemele legale ale multor ţări din Europa continentală şi din America de Sud au intrat în această categorie, frecvent prin Codul Napoleonic. Acestea sunt numite sisteme judiciare latine (sau "jure latino curente").

Nu stiu cat de mult se intereseaza legislatorul romăn de jurisprudenta in general, desi are ca ocupatie fundamentala propunerea sau sa votarea legilor propuse de altii. Am hotarat totusi sa propun cateva lecturi interesante cuprinse in cartile unui distins profesor Roman, Dl. Dr. Vladimir Hanga, care este un mare expert in Dreptul Roman, si din care carti m-am inspirat si eu in aceasta postare si in cele viitoare.

PS. In sfarsit am reusit o noua postare pe Paleografia, referitoare la Codexul din Kells, daca sunteti intersati, aveti un link – aici.

Republica Romana – Executivul


Daca Grecia antica a fost patria democratiei, Republica Romana (510-27 i.Hr.) a dat nastere "statului de drept.". Republica Romana nu a avut niciodata o constitutie scrisa, legea si statalitatea erau impuse insa de cele trei institutii centrale pe care le intalnim si astazi in statul de drept modern. Executivul, Legislativul si Justiţia. Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un an a mandatelor, şi colegialitatea sau deţinerea aceleiaşi funcţii simultan de către cel puţin două persoane.
Executivul Roman

Executivul era format din urmatoarele functii oficiale: (1) Consulii – conducatorii civili si militari ai republicii, alesi de senat, eligibili la varsta de 40 de ani pentru patricieni şi 42 pentru plebei. În latină, consules înseamnă „aceia care merg împreună“. (2) Pretori sau Praetorius (Lat. Praetor "cel ce merge înainte") erau comandantii militari ai armatelor Romane, superioriorii lor fiind numai consulii. In afară de funcţia miltară, pretorul putea să emită edicte, având şi alte funcţii de stat, de exemplu atribuţii de judecător, fiind ales în funcţie ca şi un consul. (3) Edilul (Lat. Aedilis) edili, deobicei plebei si care erau responsabili de menţinerea clădirilor publice şi administrarea festivalurilor si ale templelor. De asemenea, ei deţineau puteri de a impune ordinea publică. Au fost perioade in care jumătate dintre edili erau din rândul plebeilor, iar cealaltă dintre patricieni. Cei din urmă erau numiţi edili curule (Lat.aediles curules) şi erau consideraţi magistraţi.

(4) Chestorii (Lat. Quaestor) erau aleşi oficiali ai Republicii Romane care supervizau trezoreria şi afacerile financiare ale statului, armatelor şi ofiţerilor săi. După 420 î.Hr. au existat patru chestori, aleşi în fiecare ani, iar după 267 î.Hr. zece. Unii chestori erau desemnaţi muncii în oraş, în timp ce alţii personalului generalilor sau serveau guvernatorilor romani ca guvernatori locotenenţi în provincii. (5) Tribunul (Lat.tribunus), titulatura celor 10 alesi in functie de plebei, care elaborau legi si dispuneau şi de dreptul de "veto" impotriva legislatiei care putea fi daunatoare maselor plebee.


(6) Cenzorul (Lat. Censurae) avea o enorma influenta in executivul Roman. Cenzorul era cel care detinea functiile ministrului de interne in statul modern. Sarcina lor originară era de a păzi moralitatea publica, inclusiv respectarea religiei statale. Doi cenzori erau de obicei aleşi de către Adunarea centuriată la fiecare cinci ani pe un mandat de 18 luni. Acest oficiu nu a urmat cursul roman obişnuit de mandate pe un termen de un an, deşi urma principiul colegialităţii, fiind doi cenzori care serveau împreună. Acest oficiu nu deţinea imperium* şi, din această cauză, cenzorii nu erau escortaţi de lictori. Însă a fi ales cenzor reprezenta o mare onoare. Dacă unul dintre ei murea, celălalt era obligat să demisioneze din funcţia sa.. Oficiul de cenzor fondat în 443 î.Hr. a fost deschis numai patricienilor. Influenţa progresivă a plebeilor în societatea romană a permis primului non-patrician să fie ales în 351 î.Hr.

Dictatorul

Contar conotatiei moderne, Dictatorul cunoscut si sub termenul Magister Populi, era o functie deţinuta de un magistrat roman in vremuri de restrişte, magistrat căruia i se încredinţau puteri extraordinare pentru a putea rezolva criza civila sau militara in care se afla Republica. Dictatorul beneficiază de drepturi nelimitate, (imperium*) fără a fi silit să dea socoteală şi fără coleg de funcţie, pentru o perioadă maximă de 6 luni. Funcţia de dictator a fost abolită în anul 202 î.Hr., atribuţiile sale fiind preluate de senatori. Conotatia negativa a aparut mult mai tarziu denaturata fiind de "uitarea istorica."

In postarea viitoare ne vom ocupa de legislativul Roman.

Nota:

* Imperium (de la impero, a mobiliza, a comanda). Acest termen exprimă puterea acordată conducătorului de către zei. Noţiunea, care este poate de origine etruscă, a căpătat un caracter juridic şi intră în definiţia anumitor magistraturi.

Pericle “Olimpianul” si Dl. Boc


Pericle (cca. 495 î.Hr - 429 î.Hr), general, orator şi om de stat atenian. Conducător al Atenei între 443 şi 429 î.Hr., timp în care a iniţiat numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti. A construit Partenonul, noul Erehteion. Pericle s-a născut in anul 495, avându-l tată pe Xantipos şi mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii de la capul Mycale, iar mama lui aparţinea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, care dăruise Atenei o structură democratică. Avea o familie înstărită, cu o poziţie socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristrocaţie. Mama lui a avut un vis premonitoriu, înainte de a-l naşte pe Pericle: copilul ei era un leu; fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puţin geniul ei tutelar. Pericle fusese un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic cam alungit si mic de statura (cam de statura lui Boc), lucru care stârnea ironia poeţilor.
Dupa asasinarea lui Efialte (461 i.Hr.), Pericle devine, pentru trei decenii, conducatorul democratilor radicali, realizand intregul program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul infloririi ei. Pericle initiaza constructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-445 i.Hr.), lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian, incercarea Egiptului de a se emancipa de sub dominatia ahemenida), participa ca strateg la batalia de la Tanagra (457 i.Hr) si continua cu consolidarea ligii delioatice, transformand-o treptat intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena, tributul datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o data la 4 ani, tot acestia hotarand modul de folosire a lui; clehurii ateniene sunt create in numeroase parti ale Marii Egee si Helespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt reprimate prin forta armelor (Eubeea in 446, Samosul este cucerit de Pericle dupa un asediu de 9 luni in 439 i.Hr).

Pericle nu-şi iroseşte timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu îşi neglijează problemele personale şi este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredinţat unui servitor, Evanghelos, administrarea bunurilor sale. În viaţa publică, procedează cu iscusinţă, fiind un politician subtil şi ager. Pentru a-şi păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi grija de a-i susţine părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”.

In 448/447 i. Hr., Fidias inaugureaza constructia Parthenonului, in 437/436 i. Hr., incep lucrarile la Propylee, in 442 se incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Thesaionul. Cercul format in jurul lui Pericle include figuri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras, Protagora, Damon.
Mare orator şi om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443-429 î.Hr., şef al partidului democrat, mare protector al artelor şi ştiinţelor, în timpul căruia Atena a atins o mare dezvoltare, ea devenind centrul comercial, politic şi cultural al Greciei antice, s-a stins din viaţă in 429 î.Hr.. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Pentru "secolul lui Boc", mai avem de aşteptat. Singurul lucru comun, statura si preşedentia partidului democrat.

Judecatorii Areopagului

Nu stiu daca voi stiti, dar curtea de casatie a Greciei moderne poarta numele unei antice institutii pe numele ei, Areopagul (Areopagus sau Areios Pagos), in traducere in limba romana "Colina lui Ares" o colina cu înălţimea de vreo 120 m, situata nu departe de Acropolă, in care-si avea sediul institutia judecatoreasca a Greciei antice. Important de mentionat ca Dionisie Areopagitul, care a fost un bărbat atenian convertit de Apostolul Pavel în Areopagul Atenei (Cf. Faptele Apostolilor, 17, 34) nu are nici o legatura cu povestea mea.

Povestea mea descrie o casta de aristocrati care trebuiau (in antichitate) sa imparta dreptate tuturor cetatenilor Atenei democratice, dar cu timpul si-au uitat rolul si au devenit cei mai urati dintre cetatenii Atenei. Areopagul a fost de la infintarea lui un fel de bastion al conservatorismului teapan format din fostii arhonţi ai Atenei, care trebuiau prin functie si rangul membrilor sa continuie tradiţiile democratice ale polisului Elen.

Comportamentul acestor membri ai Areopagului Atenian si lipsa lor de interes fata de necesitatile cetatenesti au dezvoltat una din cele mai interesante forme de guvernamant din istoria omenirii – Democratia Radicala. Efialte (Ephialtes) apare in istoria Greciei antice ca general (stategos), comandant al flotei ateniene in razboaiele din Marea Egee (465 i. Hr.). Dupa un episod Spartan (revolta helotilor), Efialte, conform scrierilor lui Aristotel (pe care o majoritate a istoricilor moderni le considera adevarate pe acest subiect) a reusit sa anuleze "Constitutia Aeropagita" (despre care vom vorbi in postari viitoare) care asigura in primul rand drepturile de casta ale arhontilor atenieni. Lupta lui Efialte (Ephialtes) cu Cimon conducatorul Areopagului este descris si de Plutarch in capodopera lui Lives (Vieti Paralele - Cimon). Efialte reuseste sa invinga si sa-i expulzeze (ostracizeze) pe Cimon si pe ai lui, instaurand o democratie care va fi denumita de atunci si pana acum "democratia radicala". In 461 i.Hr, Efialte (Ephialtes) cade asasinat de un individ pe numele lui Aristodicus din Tanagra, ca parte dintr-un complot al oligarhilor atenieni. Din fericire pentru cetatenii polisului Atena, urmasul lui Efital a fost marele Pericle, despre care vom discuta intr-o postare urmatoare.
Bineinteles situatia dintre cele petrecute in Atena antica si ceea ce se petrece cu judecatorii nostri moderni nu se aseamana, dar totusi poate, poate sunt puncte de convergenta. Voi ce ziceţi?

Surse: Aristotle , Athenian Constitution translated by Frederic G. Kenyon; Plutarch Lives/Cimon.

Platon – Depre Democratie in “Republica”


"Republica", este fara indoiala Magnus Opus-ul lui Platon. Platon a fost departe de a propovadui democratia, el a vazut posibilitatile unei "tiranii a majoritatii", subiect preluat mult mai tarziu si de Alexis de Tocqueville (1840 - De la démocratie en Amérique -- Democraţia în America). Republica este o lucrare in formatul unui dialog socratic scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr. Dialogurile au loc in casa lui Cephalus din Piraeus, port conectat de Atena. Întregul dialog este relatat de Socrate cu o zi după ce a avut loc – dialogul este intre Timaeus, Hermocrates, Critias, şi un necunoscut, dar interpretarea este incertă. Dialogurile sunt scrise de Platon si “folosite” literar (puse pe seama lui) de Socrates.

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Ganduri despre Democratie si Oligarhie – 1/2


Aristotel (384 - 322 î.Hr) a fost unul din cei mai importanţi filosofi universali, enciclopedist, orator si fondator al şcolii peripatetice. Deşi se poate afirma ca Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politica a bogatilor" , si se caracterizeaza prin coruptie endemica si economie subterana. Pentru Aristotel, oligarhia este un tip de forma de guvernare deviata, si nedreapta. Pentru el exista diferite moduri de a detine si exercita puterea. Combinand criteriul cantitativ – numarul celor care detin autoritate politica – si cel calitativ – exercitare guvernarii in interes comun sau privat – Aristotel descrie sase tipuri de sisteme de guvernare: trei sunt corecte sau drepte (regalitatea, aristocratia si republica), iar trei sunt deviatii ale primelor – tirania este o deviatie a regalitatii, oligarhia este o deviatie fata de aristocratie si democratia fata de republica. Cu toate acestea, exista doua forme de guvernare model: (1) oligarhia, daca puterea este „mai concentrata si mai despotica" si (2) democratia, „daca resorturile sunt mai slabite si mai blande".

Cea mai importanta distinctie pe care Aristotel o face intre democratie si oligarhie este urmatoarea: daca intr-o democratie oamenii liberi, dar saraci, sunt majoritari si suverani, intr-o oligarhie bogatii si nobilii, desi minoritari, detin suveranitatea. Este important de definit aici si suveranitatea, fiindca aceasta stabileste foarte clar cine o exercita (spre exemplu – votul popular, corect si liber exprimat, care sta la baza puterii alesilor, este apanajul unei democratii si nu al oligarhiei).

Prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflata, nu si neaparat destructurata. Mecanismele electorale pot ajunge sa aiba, in anumite circumstante, un rol simbolic, mai degraba formal; ele nu determina, ci consfintesc si confirma reasezarile de putere din cadrul sistemului. Statul oligarhic este, in modernitate, un „stat captiv", subordonat intereselor unui grup restrans. Acest aspect a fost avut in vedere de Robert Michels, cand a enuntat celebra „lege de fier a oligarhiei". Aceasta se referea la mecanismele specifice unei organizatii de partid, care perpetueaza organizari ierarhice, piramidale. Iar respectivele mecanisme pot fi extinse la nivelul organizarii sociale, astfel incat oligarhia devine inevitabila pentru orice comunitate. „Cine spune organizatie, spune oligarhie", era convingerea lui Michels pentru care oligarhia este o forma prestabilita a vietii sociale. Ea este favorizata de lipsa de participare cetateneasca, de absenta controlului guvernantilor de catre guvernati si de dezinteresul populatiei fata de problemele publice. Oligarhia perverteste principiul reprezentativitatii democratice. In postarea viitoare vom discuta despre Democratia occodentala si slabiciunile ei.


Surse si credit : Institutul Pro 16 Mai 2007 / Wikipedia - Under GNU License

Daca nu Solon… cel putin Clistene


Incercand sa ne cautam un presedinte in Grecia antica, evolutia normala dupa Solon ar fi fost Clistene (Clisthenes sau Kleisthenes). Clistene va ramane in istoria societatii umane prin doua lucruri pe care le-a conceput. Primul este, ostracismul si al doilea este isonomia. Daca primul termen a denaturat prin limba franceza si a ajuns in limba romana in sensul persecutiei = ostracizare. Al doilea a devenit baza sistemului juridic occidental: egalitatea de drepturi in fata legii (iso=egalitate; nomos=lege). Clistene a ajuns in pozitie de autoritate in Atena cam prin 508 /507 i.Hr, la fel ca Solon, provenea dintr-o familie nobila a Atenei (Alcmeonizilor - Alcmaeonidae). Familie care a rasturnat dictatura instaurata de tiranul Hippias. Aceasta revolta a fost sustinuta de o mare majoritate a atenienilor. Din nefericire pentru Clistene, aliatul lui principal in aceasta revolta, Isagoras tradeaza, si cu ajutorul primit de la Spartani reuseste sa-l exileze pe Clistene. Incercarea lui Isagoras de a dizolva conciliul legislativ al Atenei a rasculat din nou populatia din Atena, si l-au readus pe Clistene la carma treburilor obstesti.

Primul lucru facut de Clistene a fost reorganizarea sistemului judiciar, prin restructurarea curtilor de jurii. In mare, se poate spune ca metoda de alegere a juratilor care sta la baza dreptului anglo-saxon este cea conceputa de Clistene. In continuare Clistene a reorganizat sistemul administrativ, care statea la baza "circumscriptiilor electorale." Impartirea teritoriilor care corespundeau "circumscriptiilor electorale" putea da o reprezentare tuturor curentelor si paturilor sociale din Atena ( asty – un sector urban; paralia – un sector care cuprinde o regiune la malul marii, si mesogeia – un sector care cuprindea teritoriile din interiorul tarii). Fiecare "circumscriptie electorala" reprezenta de facto populatia polisului - oraseni de toate felurile, comercianti si marinari (pe care se baza economia Ateniana) si fermieri si agricultori din interiorul tarii. Cand te gandesti la "desenarea" circumscriptiilor electorale la ultimele alegeri din Romania, comparandu-le cu logica antica, chiar iti vine sa te iei de cap.

Clistene a stiut ceea ce stim si noi astazi. Sistemul judiciar si legile unui stat nu pot facilita intodeauna facerea dreptatii. El a elaborat sistemul exilului fortat si confiscarea averilor, prin votul popular. Din dovezile istorice pe care le avem astazi, stim ca in Atena lui Clistene existau cam 60000 de alegatori. Ostracismul, adica exilul obtinut prin votul popular necesita 6000 de voturi pentru infaptuirea acestui proces judiciar. Clistene se baza pe faptul ca 10% din electorat poate fi unul cinstit si ca era aproape imposibil (pe vremea aceea) de a cumpara atat de multi votanti.

Daca consideram ca o mare parte din procesele "oligarhice" din Romania (Nastase, Patriciu, Voiculescu, Vantu, Remes-Caltabos, Miki Spaga, Muresan, Sechelariu, Pacuraru, Seres, Nagy, Morega, si daca am uitat ceva puteti completa voi), ajungem la concluzia ca Ostracismul Atenian, nu era atat de rau, si era poate singura solutie posibila de a penaliza o nedreptate.

Clistene este considerat de majoritatea cercetatorilor occidentali, (impreuna cu Solon) drept parintele democratiei, asa cum o formulam noi astazi, fara alteratiile infantile provenite din sublimarea ideilor pana la disiparea lor completa. Da, si pe Clistene l-as vota cu amandoua mainile.

Solon la Presedentie !


Daca maine ar fi fost alegeri, eu l-as vota pe Solon. Din nefericire eu nu pot sa-l aleg si el nu poate candida. In primul rand, nu este cetatean roman, in al doilea rand e putin mort de vreo 2600 de ani. Solon a fost in primul rand negustor si poet, dupa acEea a fost om de stat atenian si un mare legislator. Solon a devenit in viata si in special dupa moarte o legenda care nu va fi uitata niciodata. Solon reprezinta nobletea spiritului uman, dreptate si spiritul de echitate sociala necesara unei societati care doreste sa progreseze. Solon a fost un om bogat, nascut intre 640/638 î.Hr intr-o familie nobila dar scapatata; reuseste sa refaca averea familiei cu ajutorul talentelor negustoresti, ocupandu-se cu comertul maritim. Putem afirma ca Solon intr-un fel a fost…marinar, el totusi poate fi afiliat si unui “grup de interese”, adica cei care erau interesati de anumite facilitati in comertul cu care se ocupa. Solon facea comert cu vestita si bogata Megara, care aparţinuse Atenei, dar care a fost cucerită de Salamina (Salamis), vestita mai tarziu pentru marele succes pe care l-au avut grecii in lupta navala cu perşii in aceasta localitate. Pierzand piata din Megara, Solon se intoarce la Atena (590 î.Hr), intra in politica si cu o platforma populista si nationalista, reuseste sa devina popular si este ales arhon (sau arhonte) in 594 sau 593 î.Hr.
Atena se afla in plina criza economica, principala sa sarcină a fost de a găsi soluţii pentru oprirea crizei economice care lovea Atena in acea perioada. Solon a inteles ca nu poate rezolva problema fara o profunda reforma legislativa si sociala. O restructurare a taxelor, reducerea birocratiei si desfintarea taxelor pauşale erau principalele metode “solonice.” Solon defineste pentru prima data in istorie, o populatie de platitori de taxe, care aveau drepturi conform contributiilor lor la economia statului. Solon elaboreaza un nou cod legislativ (cunoscut sub titulatura Constituţia lui Solon) in care definste patru categorii sociale: (1) Oamenii foarte bogati (Pentakosiomedimnoi), cei al căror venit depăşea 500 medimne de produse pe an (un fel de baniţe – DEX: Unitate de măsură de capacitate pentru cereale, a cărei valoare a variat în provinciile româneşti, în jurul a 21-34 l; dublă); (2) Nobilimea militara (Hippeis), cei care erau obligati de a furniza cai şi echipament militar în caz de război; (3) Agricultorii (Zeugitai), care obţineau 200 de medimne pe an si (4) Muncitori salariati (Thètes), al caror venit varia si nu putea fi stabilit pauşal.

Solon a inteles ca o reforma adevarata trebuie facuta paralel cu o legislatie civila, care la randul ei trebuie sa stabileasca niste criterii morale pe care se poate baza o societate care-şi doreste o şansa. Solon a anulat “legiile draconice” (promulgate de Draco, arhonte antecesor lui Solon din sec 7 î.Hr ), legi care au produs o catastrofa sociala. A amnestiat datornicii care au provenit din implementarea acestor legi (un fel de ajutor pentru IMM-uri), a introdus moneda pentru platile catre stat pentru a mijloci o metoda unica de taxare, a anulat sclavia cetatenilor atenieni provocata din cauza datoriilor financiare si pentru prima data in istorie a introdus un corp electoral cu adevarat democrat numit ecclesia sau ekklesia, care era format din toti cetatenii Atenei PLATITORI de taxe, adica nu de măncătorii de mici a lui Vanghelie.

Despre democratia lui Solon, legislatia si constitutia lui vom mai discuta si in viitoarele postari. Legislatia Solonica este antiteza tampeniei contemporane in care producatorii de nimic si profitorii prin statutul "special" dicteaza celor care contribuie, produc si muncesc cu adevarat, de catre cine si cum sunt guvernati.

Cetateanul iniţiator

Uitandu-ma la carnavalul mediatic care a primit titlul consacrat "Zilele Tineretului si Monica Iacob Ridzi", nu am putut sa nu-mi aduc aminte de o conversatie cu un prieten, conversatie care a avut loc la cateva zile dupa perioada "mineriadelor" si a "golanilor" din Piata Universitatii. Interlocutorul meu, istoric american, expert consacrat in democratia Ateniana (cea antica) mi-a explicat de ce Dl. Iliescu are probabil o solida educatie anti-democratica. Deoarece cunosteam CV-ul D.lui Iliescu si comportamentul lui nu era neaparat o noutate, am incercat sa-l provoc pe bunul profesor, jucand rolul "avocatului necuratului:" De ce? Dl. Iliescu a castigat alegerile!". Din aceasta clipa si timp de vreo ora am primit una din cele mai interesante dizertatii despre democratie si felul in care ea trebuie inteleasa si exercitata.
In democratia Ateniana, in afara diferitelor organisme ale "statului de drept" care enuntau, sprijneau si aparau democratia orasului sau a confederatiei, exista si modelul "Cetateanului Iniţiator,” fara de care aceasta democratie nu putea fi aplicata. Cetateanul iniţiator, numit in limba greaca Ho bulomenos, era omul de rand, cel care, fara prerogative speciale, in afara faptului ca era cetatean si ca votase legile cetatii isi asuma dreptul de pasi in fata comunitatii si a institutiilor ei si acuza o nedreptate sau propunea o initiativa legislativa in serviciul obstei. Bineinteles ca daca aceste initiative erau dovedite nefondate, oportuniste sau partizane, acest cetatean-initiator era pedepsit in primul rand cu suspendarea cetateniei.

Vreau sa cred ca initiativele catorva bloggeri-jurnalisti (Tolontan, Sutu, Patrasconiu) pot fi considerate intr-un fel o actiune a unor Ho bulomenos, trebuie in sfarsit sa intelegem ca o democratie fara cetateni care sa o sprijine si care sa o sustina nu poate exista.

Cat despre faptele Doamnei Ministru, numai blam, rusine si nesimtire. Vorbele goale despre generatia tanara de politicieni, mai buni decat cei precedenti s-au transformat intr-o mascarada jalnica jucata de niste "fripturisti" in ultimul hal. Despre prezumtia de nevinovatie, accept fara nici un fel de reticienta opinia Monicai Macovei. Noi toti vom trebui sa hotaram intr-un sfarsit sa decidem daca dorim o tara de Cetateni cu initiativa sau una cu cetateni turmentati. Si in sfarsit o ultima intrebare, eu la naiba, cu cine mai votez?


Sincretismul este Normalitatea Umana


Nu este un secret (si mai toate postarile mele stau ca marturie) ca sunt adeptul proceselor culturale, sociale, religioase sau politice create prin combinatia traditiilor diferite, adica a proceselor sincretice. Nu stiu daca v-ati intrebat vreodata care este etimologia acestui termen (sincretism), probabil ca nu. Acest cuvant/termen are una din cele mai "grozave" etimologii posibile. Sincretism = "La fel ca si Creta". Plutarch, in primul secol dupa Cristos se foloseste de acest termen in tratatul lui, Moralia (versurile 490 a si b). Syn-kretismos, ("la fel ca si Creta") sta la baza culturii Elene si prin ea sta direct la baza culturii occidentale. Exemplul lui Plutarh era conectat la aliantele intre orasele Cretane in fata primejdiilor exterioare, adica sincretism politic. Erasmus a dezvoltat termenul in a descrie un fenomen de unitate spirituala, in contrast cu optiunile initiale (Adagia - 1.1.11 Syncretismus).
Sincretismul a reusit sa ne conduca spre fenomene culturale pe care nu le credeam posibile si care totusi s-au produs si au devenit parte din obisnuinta noastra. O mare parte din frumoasele noastre sarbatori s-au infiltrat in crestinism din preistoria pagana, vocabularul limbii romane este o proba a sincretismului lingvistic, avem sinonime din limbi diferite care reprezinta aceeasi notiune.

Am inceput aceste postari "proto" Europene, de la locul unde trebuia sa incepem, din Creta. Am citit despre Linear A, care prin sincretismul micenian a devenit Linear B. Linear B a primit de la Fenicieni completarea lingvistica necesara pentru a deveni alfabetul grec. Doua sincrezii una pan-egeana si a doua semito(fenicieni)-indo-europeana (greci) au dat Europei un stil de a se exprima si a creat istoria culturala si stiintifica a Europei. Alte sincrezii au creat toate religiile importante ale omenirii. Evreii au preluat traditiile primare ale primordialului religios sumerian-amorit-akkadian si au "descoperit" divinitatea absoluta "El-Yahve", au scris revelatia transformand-o in Cartea-Cartilor – Biblia.

Legalismul neimpacuitor al religiei iudaice nu a putut transforma aceasta religie intr-o religie a tuturor oamenilor; o noua revelatie, cea a lui Iisus a largit cercul uman introducand in trei secole toata civilizatia occidentala in aceasta religie sincretica. Curente alternative au adus in zilele noastre alte sincrezii antice mai mult sau mai putin valoroase, despre care am vorbit in postarile de pana acum (gnosticismul, neoplatonismul, hermetismul).

Vom continua postarile in acesta directie, dezvoltand ideea care sustine ca normalitatea poate fi produsa numai de sincretismul cultural, social si politic care pana la urma se vor reflecta in conditia umana a viitorului. Soarta ne-a rezervat un singur viitor, vom trai impreuna sau vom pieri impreuna.

Cititorul de Istorie: Despot Voda (2) - Final

Ajungand Domnitorul Moldovei, Despot Voda incepe o serie de reforme, care trebuiau sa contribuie la stabilizarea statului si la centralizarea puterii, in special prin diminuarea influentei boierilor, pe care ii considera un impediment in procesul de modernizare a Moldovei. Din punct de vedere politic (extern), este un sustinator al Habsburgilor, vazand in ei singurul aliat interesat si potent in ai tine pe Otomani la sudul Dunarii. De aici incolo voi mentiona cateva fapte putin cunoscute sau amintite de istoriografie romaneasca, clasica sau contemporana. Toate mentiunile mele sunt ancorate in bibliografia de la sfarsitul acestei postari. Despot Vodă sau Iacob Eraclide sau Ioan Iacob Heraclid sau Ioan al II-lea, a fost crestin protestant, el insa nu a impus niciodata protestantismul ca religie statala. Intr-o scrisoare adresata prietenului si sustinatorului sau Albert Laski, fiul cunoscutului diplomat Ieronim Laski, Despot mentioneaza ca nu poate si nu vrea sa schimbe obiceiurile unui popor dupa un mileniu de credinta. Religia lui si faptul ca a adus multi carturari reformati in Moldova au fost folosite de boieri, care s-au vazut amenintati, pentru a-l rasturna. In afara de puterea politica pe care o capatase de la sustinatorul lui principal Ferdinand de Habsburg, el se baza pe ajutorul familiei Lask,i care-i asigurau sustinerea transilvaneana si de Iosef Nasi cunoscut si pe numele João Miquez, evreu, mare dregator la poarta Otomana si diplomat de frunte (de fapt ministru de externe) al imperiului otoman in timpul domniei lui Suleiman Magnificul si fiului sau Selim al II, numit mai tarziu Duce de "Naxos si cele 7 insule". Trebuie sa vedem extraordinarul talent diplomatic al acestui voievod, prin alcatuirea unei extraordinare (si imposibile) coalitii, care trebuiau sa-i sustina politica externa. Din punct de vedere intelectual, Moldova nu a avut niciodata pana la Cantemir un domnitor mai invatat.
"Despot Voda a dus o viata agitata, a fost insetat de cunoastere, de cultura. Calatorind prin numeroase tari, a fost student la Facultatea de Medicina din Montpellier, a devenit Senior de Samos (a se vedea, mai tarziu, si Ion Ghica, „Bey de Samos!") Marchiz de Paros, Conte Palatin la Curtea Imparatului Carol Quintul (in armata caruia s-a acoperit de glorie, in luptele din Flandra, din 1555, dovedindu-se un strateg militar de mare clasa). Dar cel mai indelungat timp l-a petrecut in Italia, unde amprenta sa culturala s-a impus definitoriu. Cativa ani buni a lucrat in Biblioteca si Arhivele Vaticanului, cercetand si copiind manuscrise. Ca domnitor, a infiintat Scoala de la Cotnari, un colegiu cu limba de baza latina, intentionand sa infiinteze si o Academie, de tipul celor cunoscute de el in Italia (Florenta, Roma, Napoli). Discipol consecvent al innoirilor culturale si etice din Italia, Despot Voda "aparea inconjurat de italieni in tot timpul domniei sale in Moldova" A.M. Graziani.

Despot Voda a fost primul intemeietor al unui lacas de invatamant pe teritoriul Moldovei si al Munteniei, Scoala Latina de la Cotnari. Ioan Sommer(1542-1574), autorul de mai tarziu al biografiei lui Despot, ne povesteste ca Despot( Iacob Heraclid) in peregrinarile sale, a locuit in 1533 in casa celebrului profesor si umanist german Philipp Melanchton (1497-1560), din Wittenberg (supranumit ulterior preceptorul Germaniei). Desi nu a fost matematician, a contribuit totusi mult la propasirea acestei stiinte, iar Despot si l-a facut prieten. Cand Despot a infiintat Scoala Latina, a creat o biblioteca de curte, gandindu-se si la infiintarea unei academii, idee care pana la urma insa a ramas numai in stare de proiect. El i-a cerut totodata lui Melanchton sa-i trimita oameni invatati. L-a cerut in primul rand pe George Ioachim Rhaeticus (1514-1576), profesor de matematici la Wittenberg si Cracovia, aderent al ideilor lui Copernic si cel care a tiparit opera marelui astronom. Despot i-a mai cerut lui Melanchton sa i-l trimita si pe propriul sau ginere Caspar Peucer (1526-1602), care a fost profesor de matematica la Wittenberg intre anii 1554 si 1559. Nici unul, nici altul insa nu au venit in tara. Scoala Latina de la Cotnari a lui Despot a avut gradul de colegiu (gimnaziu) si nu de academie, sinonim cu universitate. Iohannes Sommerus, in cartea sa, "Vita Iocobi Despote Moldavorum", dupa ce expune viata lui Despot, incheie cu 15 elegii intitulate De clade Moldavica, adica Prapadul din Moldova. Elegia a zecea este subintitulata "Ad princepem Despot, de bibliotheca et Scoala instituta", ceea ce inseamna: "Lui Despot Voda despre biblioteca si scoala ce el a intemeiat". Numai ultimele 8 versuri din elegia a zecea trateaza despre scoala de latina; toate celelalte versuri se refera la biblioteca de curte a lui Despot (nicidecum nu e vorba de o biblioteca a scolii de latina). In ultimile 8 versuri, Sommer spune (tradus din latina):
"Intre timp se cuvine ca eu sa ma ocup de cresterea copiilor
si totodata sa merg pe cai umile,
pana cand ei vor pune temeliile limbei latine,
si vor sti sa se exprime cat mai corect in limba latina.
Faureste sperante demne de sufletul tau. Necredinciosul Apollo nu va trece cu vederea
darurile atat de mici ale cheltuielilor tale.
Iar tineretul instruit pe care tu il intretii cu oarecare cheltuieli,
Iti va face numele stralucit"(adica numele lui Despot)."

Elegia a zecea arata ca biblioteca personala de curte a lui Despot a fost intemeiata (instituita), dar neterminata. Despot a voit sa-l imite pe Mathias Corvin sau pe imparatul Maximilian, care aveau biblioteci faimoase la Buda sau Viena. Prin urmare, Despot a infiintat o scoala da latina la Cotnari, o biblioteca de curte la Suceava si s-a gandit sa adune in jurul sau un cerc de umanisti (Peucer, Rhaeticus, Lestarh, Hermodor), care insa n-au venit in Moldova. Acestea ar fi putut constitui, eventual, o academie. Ultimul gand ramas nerealizat.

In Scoala Latina, scoala cu destinatie limitata pentru invatarea limbei latine, nu s-au predat ca materii de studiu de catre Sommer (si eventual un ajutor), decat cel mult partea I din invatamantul latinei: tabula (un abecedar cu litere si silabe si mici texte incepatoare latine). Chiar daca scoala latina a fost de 5 ani de studiu, ca in Apus (deci scoala elementara si gimnaziu), invatamantul in ea a fost impartit in 3 ani de gramatica, din care 2 ani de retorica si dialectica. In cadrul lectiilor de lecturi de texte in latina se predau si notiuni stiintifice, deci si ceva cunostinte din domeniul aritmeticii. Dar daca Sommer sau un ajutor al sau, a predat notiuni de aritmetica in latina, la fel cum se proceda in Apus in acel timp, n-a putut sa predea decat cifre romane, numararea, adunarea si scaderea. In Apus, inmultirea si impartirea nu s-au predat in mod curent in scoli decat incepand cu secolul al XVII-lea. Despot isi alesese ca loc pentru Scoala Latina Cotnarii, fiindca pe vremea aceea in orasul Cotnari locuiau multi protestanti, prin intermediul carora ar fi dorit sa raspandeasca protestantismul in Moldova. La scoala veneau copii de mici boieri de tara, razesi si mazili. La aceasta Scoala Latina s-au predat insa in mod sigur din cunostintele care pana azi ne raman o parte necunoscute.

Scoala Latina a lui Despot se pare ca a continuat in Cotnari pana tarziu (chiar peste un secol), caci ulterior Petru Schiopul ia o scoala de la protestanti si o preda iezuitilor.In 1599, episcopul Qirini, vizitand Cotnarii, spune ca exista o scoala de gramatica cu un profesor laic Petru Elmondin Transilvania (deci o scoala de curs inferior cu 2-3 clase). In orice caz, putem considera ca in acest prim inceput de organizare umanista a invatamantului in Moldova, s-au predat adunarea si scadera din aritmetica. Acest inceput mentionat si de cronica lui Miron Costin a putut sa deschida ochii moldovenilor pentru invatatura de carte.
Ioan Sommer (Ioannes Sommerus 1542-1574) a parasit Moldova si si-a continuat activitatea pedagogica la Brasov, la colegiul fondat de Johannes Honter (1565-1567) si la Cluj la colegiul Unitarian intre 1570-1574.

Pentru a incheia aceasta lunga postare voi aminti inca un proiect extraordinar al celui ce a fost Despot Voda, este vorba de reforma lui monetara in Moldova, prima si ultima pentru multa vreme. Despot Voda, instituie un sistem monetar original pentru Moldova (ducat, taler, ort, dinar, obol). Monedele au fost bătute, foarte probabil, în monetăria Sucevei, repusă în funcţiune de meşterul monetar Wolffgang (denumit în cronici Lupul Sasul). Acest nou sistem monetar era în consens cu realităţile de pe piaţă, astfel monetăria din Suceava emitand în aceşti ani ducaţi (aur), taleri, orţi, dinari (argint) şi oboli (aramă), incercand instituirea unei economii statale bazate pe resursele locale.

Credeti-ma mai am am materiale pentru inca 2 postari, nu le voi publica pentru ca nu are rost sa-mi plictisesc audienta cu detalii. Am sa inchei postarea cu ultimele versuri ale lui Grigore Alexandri :

… Eu, Despot, Domn Moldovii prin însăşi voia ţării,
Ş-ajung prin mine însumi la culmile puterii,
Azi sunt căzut din tronul lui Ştefan celui sfânt
Şi vin, şi-n faţa lumii declar acum că sânt
De-a mea fatalitate învins contra dreptăţii...
Deci spada mea ciuntită o-nchin fatalităţii! ….

…Vreţi moartea mea?... sunt gata!... Ucideţi, căci n-am teamă
De-a mele fapte-n viaţă să dau în ceruri seamă;
Dar tronul mai sus este de braţul omenesc,
Şi singurul său jude e judele ceresc!
Dar mirul e o rouă cerească, sanctitoare,
Pe fruntea ce-au atins-o în veci nepieritoare!
Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
Nici omul să o şteargă cu braţul muritor!...
Vreţi moartea mea?... Ucideţi!... dar eu, tristă victimă,
Istoria Moldovei vreau s-o scutesc de-o crimă,
Să nu poarte stigmatul în ziua re-nvierii
Că a plătit cu moarte pe Despot, Domn al ţării!
Frumoase si blande versuri inchinate unui mare Domn al Moldovei.

In loc de post scriptum. Nu prea sunt lucruri noi sub soare, aceeasi Motoci si alde Tomsa se perinda pe meleagurile noastre, numiti altfel, cu interese identice din nefericire. Nu pot sa uit de sfatul dat de Dl. Sorin Ovidiu Vantu intr-un interviu televizat: "…intariti-va statul…" , credeti voi ca acest sfat ironic va fi luat vreo data in seama?

Bibliografie si citate:
Ogier Ghislin de Busbecq, Turkisch Letters..., pp. 195-197, M. Maxim, Les Pays Roumains et les relations Habsburg-Ottomans dans la seconde moitié au XVI sičcle, în Habsburgisch-osmanische Beziezhungen, C.I.E.P.O. Colloque, Wien, 1985, p. 96.
M. Stoy, Jakob Basilikos Heraklides (Despot Vodă), Fürst der Moldau 1561-1563, und die Habsburger, în “Mitteilungen des Instituts für Osterreichische Geschichtsforschung" (Institute for Austrian historic research), Bd. 100, Heft 1-4/1992.
Konrad G. Gondisch, Transsilvanische Kontakte und lnteressen der Familie a Lasco, in voI. Johannes a Laseo 1499-1560. Polnischer Baron, Humanist und Reformator. Beitrăge zum Internationalen S.vmposium vom 14.-17. Oktober 1999 in der Johannes a Lasco Bibliothek Emden, hrsg. von Christoph Strohm (extras), f.l., f.an, p. 199-217.
Diarmaid MacCulloch, The Reformation: A History, Penguin Books, 2004
A.M. Graziani şi I. Sommer, Viaţa lui Despot Vodă, Proza latină din epoca Renaşterii despre români, ediţie bilingvă, Iaşi, Institutul European, 2000
Johannes Sommer Pirnensis, Vita Jacobi Despotae Moldavorum Reguli, in Viata lui Despot vodã (edizione bilingue, introduzione, profili biografici, testo latino stabilito, traduzione, note e commenti a cura di Traian Diaconescu), Iassi, 1998: 19.

Despre Moguli


Domnii Voiculescu, Vantu si Patriciu (in ce ordine doriti) stigmatizeaza acesta dinastie Indo-Islamica care a produs valori incomensurabile in arta si cultura universala. Asadar cine au fost Mogulii si ce au facut ei fata de jalnicele fiinte ale tranzitiei romanesti. Mogulii au fost a fost o importantă dinastie imperială pe subcontinentul indian între începutul secolului al XVI-lea şi mijlocul celui de-al XIX-lea.

În momentul de maximă dezvoltare, pe la anul 1700, Imperiul Mogul controla aproape întreg subcontinentul indian şi regiuni întinse ale Afganistanului. Populaţia imperiului este estimată între 110 şi 130 de milioane de locuitori, cu un teritoriu de peste 5 milioane de kmp.

După anul 1725, imperiul a intrat într-un proces rapid de declin. Declinul imperiului a fost explicat prin izbucnirea războaielor de succesiune, a unor revolte locale generate de crizele de combustibil, prin creşterea conflictelor religioase şi prin acţiunea distructivă a colonialismului britanic. Ultimul împărat, Bahadur Shah al II-lea, a cărui stăpânire ajunsese să se limiteze doar la regiunea oraşului Delhi, a fost luat prizonier şi mai apoi exilat de britanici după izbucnirea revoltei indienilor din anul 1857.

Perioada clasică a Imperiului Mogul a început odată cu urcarea pe tron în 1556 a Akbar cel Mare şi s-a încheiat cu moartea lui Aurangzeb din 1707. Imperiul a mai continuat să existe pentru următorii 150 de ani. În această perioadă, imperiul a fost caracterizat de o administraţie supercentralizată. Cele mai importante monumente mogule, cea mai importantă moştenire a lor datează din această perioadă.

Akbar cel Mare, pe numele sau, Jalaludin Muhammad Akbar sau Akbar cel Mare (1542 -1605) este Marele Mogul (suveranul absolut) al Imperiului Mogul între anii 1556-1605. Impreună cu Ashoka, se numără printre cei mai însemnaţi stăpânitori mongoli ai Indiei. Pe lângă talentele sale militare, Akbar era un filozof şi un gânditor, Akbar a fost preocupat o viaţă întreagă de căutarea credinţei adevărate. Gândirea lui tolerantă si mistica, cunoscuta de musulmani pe numele Sufism şi de hindu drept Bhakti, a fost introdusa si dezvoltata pe teritoriul Indiei in timpul lui Akbar cel Mare. El a chemat la curte reprezentanţi ai diferitelor religii, printre care şi pe iezuiţii portughezi, ca de exemplu Rodolfo Acquaviva din Goa sau rabinul evreu Moses de Tudela, petrecandu-si zilele in dezbaterile religioase care erau inregistrate de scribi si traduse in limbile participantilor (poate primul protocol din lume).


Akbar este interesat de muzică. La curtea sa este adus Mian Tansen (1562), un muzician hindu cu renume legendar si scrierile lui Socrates si Plato, care au fost traduse in hindu pentru prima data. Ce asemanare poate fi intre acesti oameni si guzganii tranzitiei romanesti.