Barbarii – 19 / Imperiul Francilor - 1

Francia sau Frankia, numita mai târziu, Imperiul Francilor (Lat: Imperium Francorum), este teritoriul locuit şi condus de Franci din secolul al III-lea d.Hr. pâna in secolul al X-lea. Prima inregistrare in sursele istorice al numelui “Francia” a fost facuta în “Panegyrici Latini” pe la începutul secolului al treilea. Panegyrici Latini este o colecţie de douăsprezece discursuri latine antice. Autorii celor mai multe din discursurile din colecţie sunt anonimi, dar par să fi fost de origine galică. Aceasta colectie de discursuri incepe cu unul atribuit lui Pliniu cel Tânăr (aprox 100 d.Hr.), majoritatea fiind compuse insa între 289 şi 389d.Hr. Manuscrisul original, descoperit în 1433, a disparut rămânand astazi cateva copii. Teritoriul original al Francilor a cuprins aproximativ triunghiul dintre Utrecht, Bielefeld si Bonn. Aceat teritoriu a fost comun triburilor de franci Sicambri, Salians, Bructeri, Ampsivarii, Chamavi şi Chattuarii. Unele dintre aceste popoare, cum ar fi Sicambri şi Salians, au migrat spre Imperiul Roman. În 357, regele salienilor a intrat in Imperiul Roman tolerat fiind printr-un tratat cu Iulian Apostatul.

Dinastia Merovingiană

Merovingienii, prima dinastie din istoria Francilor, este considerata si prima dinastie regala a Frantei, desi nu prea au nimic in comun cu Franta moderna. Merovingienii au domnit peste o zonă cu suprafaţa între Franţa şi Germania de astăzi începând cu secolul al V-lea şi până în secolul al VIII-lea. Au fost cunoscuţi şi după porecla de "regi cu părul lung" (lat. reges criniti) de contemporani, pentru părul lor netuns (prin tradiţie, şeful de trib al francilor îşi lăsa părul lung, în timp ce războinicii şi-l tundeau).

Dinastia merovingiană îşi ia numele de la Merovech sau Merowig (latinizat ca Meroveus sau Merovius), conducător al francilor salieni din aprox.447 până în 457 şi capătă importanţă odată cu victoriile fiului său Childeric I (aprox.457 – 481) împotriva vizigoţilor, saxonilor şi alemannilor. Fiul lui Childeric, Clovis I-ul a unificat apoi cea mai mare parte a Galiei la nord de râul Loara în jurul anului 486, când l-a învins pe Syagrius, conducătorul roman al acestei regiuni. Clovis I-ul câştiga bătălia de la Tolbiac împotriva alemannilor în 496, creştinandu-se in acelasi an. Acelasi Clovis reuseste sa invinga definitiv regatul vizigot de la Toulouse în bătălia de la Vouillé din 507. După moartea lui Clovis regatul a fost împărţit între fiii săi, în conformitate cu obiceiurile france. În următorul secol, această tradiţie a împărţirilor va continua. Chiar şi atunci când domneau mai mulţi regi merovingieni, regatul — asemenea Imperiului Roman în perioada târzie — era văzut ca o singură entitate politică, guvernată colectiv de mai mulţi regi (fiecare pe domeniul său) şi uneori evenimentele puteau duce la reunificarea întregului regat sub un singur rege.

Regatul Francilor a “imprumutatat” multe proceduri si formule de guvernare de la vechea administratie Romana, adaptandu-le extraordinar la necesitatile unei societati diferite, cu probleme ale unor etnii cu obiceiuri complet diferite. Administratia teritoriala era bazata pe “magnaţi” numiti de rege, care vor deveni mai tarziu “comiţi”. Comitii trebuiau să asigure armate, înrolând soldati şi răsplătindu-i în schimb cu pământ. Aceste armate erau la dispoziţia regelui pentru purtarea campaniilor de aparare sau extindere a imperiului. Regele trebuia să se întreţină singur din domeniile sale personale (demesne) prin taxe care erau stranse de magnati si partial varsate in visteria “centrala”.

Legea merovingiană nu era o lege universală bazată pe echitate raţională, aplicabilă tuturor, asemenea legii romane; era aplicată fiecăruia, în conformitate cu originea sa: francii ripuarieni aveau propria lor Lex Ribuaria, în timp ce aşa-numita Lex Salica (Legea salică) a clanurilor saliene, codificată pentru prima oară în 511, era invocată sub exigenţele medievale până în perioada dinastiei franceze de Valois. Tradiţiile sale germanice nu ofereau insa un cod civil de legi necesar unei societăţi urbanizate, aşa cum Iustinian a elaborat şi promulgat în Imperiul Bizantin. Cele câteva edicte merovingiene rămase privesc în general împărţirea proprietăţilor între moştenitori. Acesta a fost una din cauzele prabusirii dinastiei Merovingiene despre care vom discuta in postarea urmatoare.

Postarea urmatoare se va ocupa cu dinastia Carolingiane, dupa care ne vom reintoarce la “barbarii” de origine turcica.

Barbarii – 18 / Popoarele Germanice – Francii

Contrar perceptiei populare, Francii au fost probabil un popor germanic, care a ajuns la cele mai importante realizari dintre toti “germanicii”, inclusiv goţii, (parere personala, controversata). Francii, divizati in cinci triburi mari si inca cateva mai mici, intra in istoria Europei cam pe la inceputul secolului al II-lea dupa Hristos. Asezati pe malurile Rinului: Salieri (Salii - francii de sud), Ripuaren (francii din centrul Rinului), Chamaven (chatti), Sugambren (sicambri-sigambren), Brukteren (bructerii), Uspiten, Ampsiavaren (ampsivarii) si Chattuari, Tencteri si Batavi se unifica si isi asuma titlul de Franks (lat. Franci sau gens Francorum) adica “cei viteji.” Francii sunt amintiţi în sursele romane pentru prima oară prin anii 250 d.Hr. , cu ocazia incursiunilor de pradă pe care le făceau în Provincia Galia. În timpul migrării popoarelor, teritoriilr socotite ca aparţinând francilor erau Bavaria de nord, Württemberg de nord, sudul Thuringiei, Hessen, Nord-Baden, Renania-Palatinat, nordul Alsaciei, Lorena, Saarland, Luxemburg, regiunea Rinului - partea Belgiei unde se vorbeşte germana, Limburg, Olanda, Zeelanda, Brabant şi Flandra. Din secolul V, centrul regiunii ocupată de franci era Kölnul. In 420, Francii traversează Rinul spre vest . Pharamond ii desparte pe franci în francii de est (francii de pe Rin) şi în vest Salfrancii. Izvoarele arheolgice atestă faptul că francii ar fi fost acceptaţi paşnic în Galia romană unde s-au aşezat ca laeti (aliaţi fără civitas - fără cetăţenie romană). Migrarea francilor spre sud probabil a influenţat migrarea saxonilor spre Anglia şi coasta olandeză, care a dus ulterior la conflictele dintre franci şi saşi (saxoni).

Francii au apelat la o legenda extrem de interesanta pentru consolidarea unei “geneze nobile.” Intr-un manuscris datat cam prin 727 d.Hr. “Liber Historiae Francorum” se povesteste ca Sugambren (sicambri-sigambren) sunt de fapt troieni, care condusi de Piram reusesc sa treaca Tanaisul (Donul) si fondeaza o noua cetate pe numele "Sicambria." In doar doua generatii (cea al lui Priam si “fiului” sau Marcomer) ajung in Panonia si pe malurile Rinului. Intr-o alta varianta, (probabil anterioara), Fredegar (romanizat in Francio) da numele poporului Franc, asa cum Romulus a facut-o pentru Romani.

Un singur lucru va pot spune: nu a existat nici un popor “barbar” cu legende mai frumoase, in special cele legate de prima lor dinastie , cea Merovingiana (481–751 d.Hr.) despre care vom discuta in viitoarea postare. Francii vor deveni o putere militară în timpul Merovingienilor. Clovis I-ul, fondatorul dinastiei, va învinge în Galia de Nord pe alamani (alt popor germanic) şi pe goţii de vest (Vizigotii), ajungând până la Munţii Pirinei. Clovis şi o parte a francilor se vor crestina si vor deveni catolici. Fiii lui Clovis I-ul vor continua politica de expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia şi regiuni ce azi aparţin Germaniei de vest, statelor Benelux şi Franţei de azi.


Despre dinastia Merovingiana in postarea de maine. Despre limba Francilor intr-o postare ulterioara pe Paleografia.

Barbarii – 17 / Popoarele Germanice – Bastarni

Bastarnii au fost un popor germanic, care a fost format din 3 triburi diferite. Originari din nordul Europei, la fel ca majoritatea popoarelor germanice, au avut o prezenta extrem de ciudata pe teritoriul Romaniei de astazi. Prima lor migratie ii aduce pe teritoriul actual al Ucrainei de est. Doua triburi Bastarne migreaza spre Moldova de astazi, unul din ele se aseaza in nordul Moldovei in vecinatatea Dacilor Carpi, al doilea se aseaza mai jos in vecinatatea provinciei Romane Moesia inferioara, fiind tolerati de romani in aceasta zona. Spre sfârşitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul Moldovei de azi, până la Dunăre şi Marea Neagră.

Excursus: Secuii (Székelyek)


Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici şi antropologi. În decursul timpului, diverşi cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciţi, huni, gepizi, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkari din Caucaz si semiti din peninsula Arabica.

Articolul integral  poate fi citit pe PoliteiaWorld

Barbarii – 16 / Regatul Vizigot

Vizigoţii (tervingii) au fost ramura vestica a germanicilor goţi, ca si triburile gotice de est (ostrogotii), despre care am vorbit ieri intr-un episod (mai scurt insa) care au trait pe plaiurile dacice. În urma invaziei hunilor, vizigoţii, care se găseau pe teritoriul de astăzi al României, trec Dunărea în Imperiul Roman de Răsărit. Numele lor original fiind tervingi, cu etimologia germanica “oamenii padurilor” indica vag originea lor scandinava. Numiti Wesi (Vesi) or Wisi (Visi) de Trebellius Pollio, Claudian si de Sidonius Apollinaris, probabil dupa o formula de respect cu care obisnuiau sa se numeasca intre ei "oamenii nobili" , era ceva apropiat de formula de politete "stimate domn", cu care noi obisnuim (din ce in ce mai rar) sa ne folosim astazi.
După ce jefuiesc timp de mai multe decenii provinciile balcanice, ajung sub conducerea lui Alaric I în nordul Italiei, unde jefuiesc în 410 Roma. Vizigoţii au fost împinşi de franci spre Spania la începutul secolului al VI-lea, intre 407 – 409 d.Hr. Vandalii aliati cu Alani si cu Suebii trec Rinul inghetat si intra in Iberia, imparatul roman Honorius se aliaza cu Vizigoţii, reusind sa tina piept Vandalilor. Cu permisiunea romanilor, Vizigoţii cuceresc teritorii importante din peninsula Iberica în dauna vandalilor. Int-un tarziu, atacurile vizigote vor contribui la criza si pierderea posesiunilor romane in Iberia şi pana la sfasit vor contribui si la căderea Imperiului Roman. In 466, Euric (466–84) devenit rege dupa ce-si asasineaza fratele, incepe sa-si consolideze prezenta in Franta (de astazi) si sa-i impinga pe Suebi in interiorul peninsulei Iberice. In 472 captureaza ultima provincie romana din Iberia (Hispania Tarraconensis ) care era ultimul bastion Roman in vest. După destrămarea Imperiului Roman de Apus în 476, vizigoţii au jucat un rol important în situaţia europeană pentru alte două secole şi jumătate. În a doua jumătate a secolului al V-lea, posesiunile vizigoţilor cuprindeau Galia meridională (Aquitania şi Provenza) şi partea nordică a Peninsulei Iberice, cu capitala la Tolosa. Au reuşit să se extindă, în dauna suebilor şi a vandalilor, dar au suferit în 552 când Iustinian a încercat să îi supună, smulgându-le pentru puţin timp coasta mediteraneană.
In Iberia au dat viaţă unei societăţi multietnice, în care exista o puternică moştenire politico-administrativă romană. Ei au mutat capitala statului la Toledo. Între 466 şi 480 regele Eurico a emis un cod de legi, care a luat numele său, urmat după câţiva ani de Lex Romana Visigothorum, promulgată de către Alaric II. În 589, poporul vizigot, urmând decizia regelui Recaredo, s-a convertit la creştinism. Regatul vizigoţilor cade în urma invaziei arabe din 711.

Maine avem un excursus la rugamintea multor cititori. Despre Secui (Székelyek).

Barbarii – 15 / Regatul Ostrogot

Ostrogoţii au fost ramura răsăriteană a goţilor. Parte din cel mai mare trib germanic, goţii au populat estul teritoriul german de astazi si o mare parte a Poloniei de astazi. În secolul III, goţii s-au împărţit în cel puţin 2 grupuri: tervingii şi greuthungii. Tervingii au fost la originea uneia din primele mari invazii "barbare" ale Imperiului Roman în 263. Un an mai târziu, au suferit o înfrângere zdrobitoare la Bătălia de la Naissus şi au fost împinşi peste Dunăre până în 271. Acest grup s-a aşezat la nord de fluviu şi a stabilit un regat independent pe locul fostei provincii romane Dacia.
Stapanirea Ostrogoţilor in fostul teritoriu al Daciei romane nu a fost atat de scurta cum a fost considerata de istoriografia secolului al XIX-lea si a durat cam 130 de ani, probabil intre anii 271 si anul 400 d.Hr., cand hunii, conduşi de Uldin, reusesc sa-i alunge spre nord vest. Interesant de mentionat este ca popoarele germanice si-au inceput perioada crestina pe teritoriul Romaniei de astazi, Ostrogoţii fiind primii crestinati de Wulfila (Ulfilas) cam prin anul 348 d.Hr. Alti propovaduitori ai crestinismului la goţi, intre care sunt cunoscuti Sfântul Nichita şi Sfântul Sava (gotul), au suferit martirajul in Dacia.
Între timp, ostrogoţii s-au eliberat de sub stăpânirea hună după Bătălia de la Nedao din 454. Începând cu 488, regele Teoderic cel Mare a cucerit întreaga Italie. Regele Teoderic cel Mare i-a unit pentru scurt timp pe goţi când a devenit regent al regatului vizigot, în urma morţii lui Alaric al II-lea în Bătălia de la Vouillé în 507. Un alt lucru interesant de mentionat este numele cu care istoriografia medievala ii numeste pe Ostrogoţi, Valagothi, daca are sau nu legatura etimologica cu cuvantul vlah, personal nu cred; totusi similitudinea este interesanta.
Dupa curerirea Italiei, ostrogoţii au trecut printr-un proces de asimilare culturala rapida, devenind cei mai “romanici” dintre toate popoarele migratoare care au trecut pragul Italiei. Teoderic cel Mare promulga in anul 500 d.Hr codexul legilor Ostrogote, care este de fapt adoptarea dreptului Roman cu mici variatii necesare culturii vizigote. Alaric al II-lea reuseste sa sintetizeze un cod legal aproape unic in istorie, care de fapt construia un sistem legal aplicabil vizigotilor si supusilor romani, fiecare in parte bazandu-se pe obiceiurile societatilor diferite. Acest breviar (Breviarium) legal a fost extrem de comentat de istoricii iluminismului, printre ei Montesquieu si Gibbon, si a fost tiparit in 1902 in "Monumenta Germaniae" pentru a arata ca barbarii nu au fost atat de barbari.
După moartea lui Teoderic cel Mare în 526, succesorii nu mai reuşesc să asigure echilibrul statului, iar tulburările interne furnizează pretextul intervenţiei lui Iustinian. Armata bizantină luptă împotriva goţilor din Italia din 534 până în 555, reuşind să desfiinţeze statul ostrogot, dar epuizând şi toate resursele peninsulei, care în curând va fi cucerită de longobarzi.

Despre vizigoti in postarea urmatoare.

Barbarii – 14/ Regatul Vandal –2 / Razboaiele Religioase

Dupa Jefuirea Romei din 455, atentia lui Geiseric se indreapta spre Imperiul Roman de rasarit. Vandalii reusesc sa distruga o flota Bizantina uriasa in anul 468, nu reusesc insa sa cucereasca Peleponezul, fiind respinsi cu mari pierderi. Dupa acest "meci nul" intre Vandali si Bizantini, Geiseric incheie o pace cu Bizantul care va dura cateva decenii bune.

Divergentele religioase dintre crestini- arieni reprezentati de majoritatea vandala si cei trinitarieni care traiau sub stapanirea vandala au cunoscut perioade de calm si perioade de persecutii religioase crunte. Urmasii lui Geiseric au fost in majoritatea lor prigonitori aprigi ai crestinismului trinitarian (in afara lui Hilderic).

Geiseric a fost probabil cel mai proeminent conducator al popoarelor numite barbare si impreuna cu Attila hunul si Ardarich gepidul alcatuiesc panoplia conducatorilor istorici ai acestor popoare. Geiseric va deceda la venerabila varsta de 88 de ani in anul 477 d.Hr. Urmasul lui, fiul lui cel mare Huneric va domni numai 7 ani (477–484) si a devenit in ultimii doi ani ai domniei lui cel mai mare tortionar al credinciosilor crestini trinitarieni oriunde putea sa-i ajunga.
Gunthamund (484 – 496), urmasul lui Huneric incearca o impacare imposibila din cauza pozitiilor care au fost deja extremiste din partea celor doua parti ale credintei crestine. Gunthamund, rege slab, pierde majoritatea Siciliei care va trece in mana ostrogotilor si in nord – Africa; teritoriile stapanite de Vandali vor descreste din cauza presiunilor triburilor berbere din nordul Saharei. In cele din urma, fractiunile vandale care doreau o impacare cu catolicii si arienii intransigenti vor duce la lupte interne pana cand arienii vor reusi sa-si impuna vederile religioase. Gelimer (530 – 533) devenind rege si reprezentand extremismul arian se va ciocni cu reprezentantul crestinismului trinitarian Iustinian I-ul. Intr-o prima batalie din cadrul acestor razboaie religioase la Ad Decimum (20 km la est de Cartagina) trupele vandale reusesc sa-i infranga pe bizantini. In aceasta lupta insa au murit toti mostenitorii regelui vandal si el se va retrage spre Cartagina.
Belisar (Belisarius) general bizantin inspirat reuseste sa-i loveasca pe vandali cucerind in primul rand Cartagina si dupa putin timp si cel de al doilea oras al vandalilor nord Africani, Hipo. Intr-o noua lupta, de aceasta data la vest de Cartagina, la Tricamarum, moare si Tzazo ultimul urmas al familiei regale a Vandalilor. Demoralizati, Vandalii ramasi se vor refugia alaturandu-se fratilor lor germanici din cele doua regate germanice care mai existau (regatul ostrogot si vizigot) care mai tarziu vor deveni impreuna Imperiul Romano-German. O mica parte a Vandalilor se va alatura Bizantinilor si vor forma vestitele regimente Vandale "Iustiniani," care-i vor sluji pe Bizantini secole.

Maine despre regatele vizigote si ostrogote.