Publicat la 14 aprilie 2010 (19:06)
de Theophyle
Nicolae I

Nicolai I Pavlovici (1796 - 1855) a fost împăratul Rusiei din 1825 până la moartea sa din 1855. Lui Nicolae îi lipsea cu desăvârşire deschiderea spirituală şi intelectuală a fratelui său. El considera că rolul său ca ţar era unul de autocrat paternalist care îşi conduce poporul prin orice mijloace găseşte de cuvinţă. Având experienţa tristă a revoltei decembriştilor, Nicolae I era ferm hotărât să ţină sub un control strict societatea rusă. Poliţia secretă, controla o reţea uriaşa de spioni şi informatori. Asupra sistemului de învăţământ, presei şi asupra oricărei manifestări a vieţii publice era exercitată o cenzură strictă. În 1833, ministrul educaţiei, Serghei Uvarov, a gândit un program denumit "Autocraţie, ortodoxie şi caracter naţional", care urma să reprezinte principiul călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să demonstreze loialitate nelimitată autorităţii ţarului, tradiţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi naţiunii ruse. Aceste principii nu au avut sprijinul majorităţii populaţiei, dar, în schimb, a dus la represiune în general şi, în particular, la represiuni la adresa naţionalităţilor neruse şi în special a minorităţilor religioase neortodoxe.
Publicat la 13 aprilie 2010 (13:33)
de Theophyle
Pavel I
Ecaterina a II-a a Rusiei a murit în 1796, iar pe tron a urcat fiul ei, Pavel I al Rusiei (care a domnit între 1796-1801). Temerile pe care le-a avut în timpul vieţii mamei sale, care ar fi încercat să-l numească moştenitor al tronului pe nepotul ei cel mai mare, (primul fiu al lui Petru), Alexandru I al Rusiei, l-au făcut să legifereze dreptul primului născut. Aceasta este una dintre reformele scurtei sale domnii care au rămas neschimbate de-a lungul timpului. De asemenea, el a reînnoit contractul de exploatare blănurilor din Alaska al lui Nicolai Reazanov, ceea ce a dus în cele din urmă la achiziţia acestui teritoriu din America de Nord. Paul a fost generos, dar cu o fire schimbătoare, genorozitatea arătată iobagilor săi şi aroganţa i-au adus numeroşi duşmani.
Publicat la 12 aprilie 2010 (18:27)
de Theophyle
După mai multe lovituri de palat, a urcat pe tronul Rusiei fiica lui Petru cel Mare, Elisabeta (1741-1762). În timpul domniei lui Elisabeta, care a fost mult mai eficientă decât cele ale predecesorilor ei imediaţi, a început "occidentalizarea" culturii Rusiei. Printre evenimentele culturale notabile s-au numărat înfiinţarea Universităţii din Moscova (1755) şi a Academiei de Arte Frumoase (1757) ca şi apariţia primului om de ştiinţă de talie mondială, Mihail Lomonosov.În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a început să joace un rol mult mai activ în afacerile europene. Din 1726 până în 1761, Rusia a fost aliată cu Austria împotriva Imperiului Otoman, care era la rândul lui sprijinit de Franţa. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia şi Austria au blocat candidatura franceză la tronul Poloniei. În urma unui război costisitor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a recucerit portul Azov.
Publicat la 11 aprilie 2010 (11:02)
de Theophyle
La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.
Publicat la 9 aprilie 2010 (13:22)
de Theophyle
Rusia lui Petru impreuna cu Danemarca, şi Polonia formează o coaliţie împotriva suedezilor declansand Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele, la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militara. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.
Publicat la 7 aprilie 2010 (19:40)
de Theophyle
Petru ştie că înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea graniţelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii şi ale clerului, Petru hotareste sa plece pentru a vedea Europa. Marea Ambasadă, condusa de el va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, fara a vizita insa Franţa pentru motivul că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov.
Publicat la 6 aprilie 2010 (12:56)
de Theophyle
Se poate discuta de Imperiul Rus numai dupa domnia lui
Petru cel Mare, perioada formativa fiind desavarsita in timpul domniei lui. Petru se naşte in luna mai 1672, este fiul ţarului Aleksei Mihailovici şi a celei de-a doua soţii, Nataliei Kirilovna Narîşkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaş la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, ţarul Fiodor al III-lea moare fără să-şi aleagă urmaşul intre Ivan, fratele său de 16 ani slab la minte sau Petru, fratele vitreg.
Ţarevna Sofia, sora bună al lui Ivan şi sora vitregă al lui Petru incearca sa-l elimne pe Petru, profitand de faptul că trupele de streliţi (trupe create de Ivan ce Groaznic, singurii purtatori de arme de foc, arhebuze) se răscoală şi după multă violenţă, jafuri, omoruri obţine ca din 29 mai să fie doi ţari : Ivan şi Petru, iar ea, ţarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătăţii şubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun.
Publicat la 2 aprilie 2010 (19:26)
de Theophyle
Romanovii si expansiunia Rusiei
Din fericire pentru Rusia, marii ei duşmani Polonia şi Suedia erau încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619.
Publicat la 1 aprilie 2010 (20:48)
de Theophyle
Ivan cel Groaznic a fost urmat pe tronul Rusiei de fiul său Feodor care a fost alienat mental. Puterea era deţinută de cumnatul lui Feodor, boierul Boris Godunov. Cel mai important eveniment al domniei lui Feodor I a fost proclamarea înfiinţării Patriarhiei Rusiei din anul 1589. Proclamarea Patriarhiei Rusiei a reprezentat actul prin care Biserica Ortodoxă Rusă şi-a afirmat statutul de independenţă şi separarea de Patriarhia Constantinoplului. În 1598, Fedor a murit fără ă moştenitori, dinastia Rurik stingându-se odată cu el. Boris Godunov a convocat o adunare naţională a boierilor, clericilor de frunte şi a taranilor liberi, ‘‘Zemskii Sobor”, care l-a proclamat ţar. Mai multe facţiuni boiereşti au refuzat însă să recunoască această decizie. Recoltele proaste din perioada 1601 – 1603 a provocat o foamete de proporţii, ceea ce a dus la mişcări de mase, în timpul cărora a apărut un impostor, care s-a proclamat a fi Dmitrii, unul dintre fii lui Ivan cel Groznic, care murise însă în 1591.
Publicat la 31 martie 2010 (14:15)
de Theophyle
Dezvoltarea puterii autocratice in Cnezatul Moscovei a atins culmea în timpul domniei lui Ivan al IV-lea (cel Groaznic), dupa perioada lui se poate vorbi deja despre Rusia ca stat si mai tarziu imperiu. Ivan a întărit puterea cneazului transformandu-l in ţar, până la un grad nemaiîntâlnit. În ciuda faptului că era inteligent şi energic, Ivan suferea de accese de paranoia şi depresie, domnia lui fiind punctată de ieşiri de o violenţă extremă. Ivan cel Groaznic a devnit Mare Cneaz al Moscovei în 1533 la numai trei ani. Facţiunile familiilor boiereşti Şuiski şi Belski au intrat în competiţie pentru controlul regenţei copilului-monarh, până cănd Ivan şi-a asumat puterea în 1547.
Publicat la 30 martie 2010 (12:06)
de Theophyle

Consolidarea puterii în interior a fost acompaniată de expansiunea externă a statului. Până în secolul al XV-lea, suveranii Moscovei considerau întreg teritoriul Rusiei ca proprietatea lor colectivă. Mai mulţi prinţi semiindependenţi din dinastia Rurik mai aveau pretenţii asupra diferitelor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe toţi principii mai puţin importanţi să-l recunoască pe Marele Cneaz al Moscovei şi pe urmaşii lui ca suverani incontestabili, care să aibă controlul total asupra domeniilor militar, judiciar şi al afacerilor externe. Gradual, suveranii Moscovei au devenit conducători puternici autocratici, ţari. Prin asumarea acestui titlu, prinţii moscoviţi subliniau statutul egal cu cel de împărat, aflat la egalitate cu bazileul Imperiului Bizantin şi cu hanul Marii Hoarde. După căsătoria lui Ivan al III-lea cu Sofia Paleologu, nepoata ultimului împărat bizantin, curtea de la Moscova a putut adopta termenii, ritualurile, titlurile nobiliare bizantine şi stema vulturului bicefal.
Publicat la 29 martie 2010 (17:36)
de Theophyle
Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un neînsemnat avanpost comercial al
Cnezatului Vladimir-Suzdal. Cu toate că mongolii au incendiat Moscova în iarna anului 1238 şi au jefuit oraşul în 1293, micul avanpost a fost reclădit, pădurile înconjurătoare oferind un minim adăpost în faţa atacurilor şi ocupaţiei mongole. Râurile înconjurătoare îi asigurau accesul la Marea Neagră, Marea Baltică şi zona caucaziană. Dezvoltarea cnezatului a fost asiguraţa, în afară de aşezarea geografică favorabilă şi de multiplele legăcomerciale, de o serie de cneji ambiţio şi norocoşi. Primul conducător al cnezatului a fost
Daniil Alexandrovici memebru al Dinastiei Rurik .
Publicat la 28 martie 2010 (14:08)
de Theophyle

Tverul, Moscova şi Marele Ducat al Lituaniei au încercat să cucerească
Republica Novgorodului începând din secolul al XIV-lea. În 1397, a
izbucnit un conflict între Principatul Moscovei şi Republica
Novgorodului din cauza anexării de către moscoviţi a zonei traversate de
Dvina de Nord. În 1398, totuşi, acest teritoriu a fost returnat
Novgorodului. Pentru a face fată presiunilor Moscovei, Novgorodul a
căutat să închege o alianţă cu Lituania, devenind astfel un obstacol în
campania de eliminare a diviziunilor feudale ale rusilor. Boierii
novgorodeni au încercat să-şi păstreze privilegiile incorporând
Republica în Marele Ducat al Lituaniei şi mai apoi în noua uniune
polono-lituaniană. Partizanii acestei uniri a fost un grup de boieri
cunoscuţi cu numele de Partidul Lituanian. La iniţiativa acestui partid,
conducătorii oraşului l-au invitat pe prinţul Mihail Olelkovici să
devină cneazul lor. Guvernul Novgorodului a semnat o alianţă cu Marele
Duce Lituanian Casimir al IV-lea. Perspectiva schimbării puterii
suzerane a produs mari frământări în rândurile oamenilor de rând ai
republicii. Autorităţile moscovite s-au folosit de aceste frământări şi
au atacat Republica Novgorodului.
Publicat la 25 martie 2010 (19:14)
de Theophyle
Republica Novgorodului a fost o republica medievala intre marea Baltică si munţii Ural. Republica a existat între secolele al XII-lea şi al XV-lea. Procesul de separare de Rutenia (Rusia) Kievenă a durat mai mult de un secol. La începutul secolului al XII-lea, Novgorodul a început să invite diferiţi nobili să conducă oraşul fără a mai consulta pe Marele Cneaz din Kiev aşa cum ar fi cerut relaţiile de vasalitate dintre centru şi provincie. În 1136, boierii şi marii negustori au cucerit independenţa politică a oraşului şi ţinuturilor înconjurătoare. Orase invecinate considerate vasalii Marelui Novgorod, Staraia Russa, Ladoga, Torjok şi Oreşek s-au alaturat republici.
Publicat la 22 martie 2010 (16:45)
de Theophyle
Rusia Kieveană nu a fost capabilă să-şi menţină poziţia de stat puternic şi prosper, în parte datorită conglomeratului de teritorii aflate sub controlul diferitelor clanuri. Cum membrii acestor clanuri deveneau tot mai puternici, interesele lor regionale nu corespundeau cu interesele Kievului. De aceea, conducatorii locali se luptau între ei, deseori apelând la aliaţi din exterior, precum cumanii, polonezii şi maghiarii. Între anii 1054 – 1224, au existat, mai mult sau mai puţin efemer, 60 de principate, 300 de prinţi au ridicat pretenţii la tron, iar certurile dintre ei au dus la 80 de războaie civile. În nord, Republica Novgorodului a prosperat ca parte a Rusiei Kievene, datorită controlului asupra rutelor comerciale de pe râul Volga spre Marea Baltică. În timpul declinului Rusiei Kievene, Novgorodul a devenit tot mai independent.
Citeste si comenteaza articolul integral pe Politeia World
Publicat la 20 martie 2010 (12:27)
de Theophyle
Regiunea Kievului a dominat statul Rusiei Kievene pentru următoarele două secole. Marele Duce al Kievului controla pământurile din jurul oraşului, iar rudele sale, care îi erau subordonate, domneau în alte oraşe şi îi plăteau tribut. Culmea puterii a fost atinsă în timpul domniilor lui
Vladimir (Vladimir cel Mare, 980-1015) şi
Iaroslav (Iaroslav cel Intelept, 1019-1054). Ambii conducători au continuat politica de expansiune constantă a Rusiei Kievene începută în timpul domniei lui Oleg al Novgorodului. Vladimir a ajuns la putere în Kiev după moartea tatălui său, Sviatoslav I, în 972 şi după ce l-a învins pe fratele său vitreg Iaropolk, în 980. Ca prinţ al Kievului, cea mai mare realizare a sa a fost creştinarea supuşilor săi, proces care a început în anul 988.
Citeste si comenteaza articolul integral pe Politeia World
Publicat la 19 martie 2010 (11:42)
de Theophyle
În conformitate cu însemnările din "
Povestea anilor care au fost" (Codex Ostrovo), prima cronică a Rusiei Kievene, un
vareg (viking) pe nume
Rurik şi-a aşezat reşedinţa în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburi slave şi finice, pe la 860, după care şi-a extins autoritatea şi asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al
Dinastiei Rurik.
Varegii s-au aşezat, pentru început, în zona Ladoga, după care s-au mutat spre sud, la Novgorod, pentru ca până la urmă să ajungă la Kiev, punând capăt dominaţiei Khazare asupra oraşului de la care luau tribut. Rusia Kieveană a fost fondată de
Oleg (
Helgu în cronicile hazare) pe la anul 880. În următorii 35 de ani, Oleg şi războinicii săi au subjugat diversele triburi slave şi finice. În 907, Oleg a condus un atac împotriva Constantinopolelui, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră şi Orient şi pentru că avea mari rezerve de blănuri, ceară de albine şi miere pentru export.
Publicat la 1 ianuarie 2010 (16:39)
de Theophyle
Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.
Publicat la 31 decembrie 2009 (16:23)
de Theophyle
De la cucerirea Principatelor Române pana la Tratatul de la Paris (1856)
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.
Publicat la 29 decembrie 2009 (17:13)
de Theophyle
Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) si a fost conducătorul revoluţiei de la 1821. Tudor s-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.