Aristotel (384 - 322 î.Hr) a fost unul din cei mai importanţi filosofi universali, enciclopedist, orator si fondator al şcolii peripatetice. Deşi se poate afirma ca Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politica a bogatilor" , si se caracterizeaza prin coruptie endemica si economie subterana. Pentru Aristotel, oligarhia este un tip de forma de guvernare deviata, si nedreapta. Pentru el exista diferite moduri de a detine si exercita puterea. Combinand criteriul cantitativ – numarul celor care detin autoritate politica – si cel calitativ – exercitare guvernarii in interes comun sau privat – Aristotel descrie sase tipuri de sisteme de guvernare: trei sunt corecte sau drepte (regalitatea, aristocratia si republica), iar trei sunt deviatii ale primelor – tirania este o deviatie a regalitatii, oligarhia este o deviatie fata de aristocratie si democratia fata de republica. Cu toate acestea, exista doua forme de guvernare model: (1) oligarhia, daca puterea este „mai concentrata si mai despotica" si (2) democratia, „daca resorturile sunt mai slabite si mai blande".

Cea mai importanta distinctie pe care Aristotel o face intre democratie si oligarhie este urmatoarea: daca intr-o democratie oamenii liberi, dar saraci, sunt majoritari si suverani, intr-o oligarhie bogatii si nobilii, desi minoritari, detin suveranitatea. Este important de definit aici si suveranitatea, fiindca aceasta stabileste foarte clar cine o exercita (spre exemplu – votul popular, corect si liber exprimat, care sta la baza puterii alesilor, este apanajul unei democratii si nu al oligarhiei).

Prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflata, nu si neaparat destructurata. Mecanismele electorale pot ajunge sa aiba, in anumite circumstante, un rol simbolic, mai degraba formal; ele nu determina, ci consfintesc si confirma reasezarile de putere din cadrul sistemului. Statul oligarhic este, in modernitate, un „stat captiv", subordonat intereselor unui grup restrans. Acest aspect a fost avut in vedere de Robert Michels, cand a enuntat celebra „lege de fier a oligarhiei". Aceasta se referea la mecanismele specifice unei organizatii de partid, care perpetueaza organizari ierarhice, piramidale. Iar respectivele mecanisme pot fi extinse la nivelul organizarii sociale, astfel incat oligarhia devine inevitabila pentru orice comunitate. „Cine spune organizatie, spune oligarhie", era convingerea lui Michels pentru care oligarhia este o forma prestabilita a vietii sociale. Ea este favorizata de lipsa de participare cetateneasca, de absenta controlului guvernantilor de catre guvernati si de dezinteresul populatiei fata de problemele publice. Oligarhia perverteste principiul reprezentativitatii democratice. In postarea viitoare vom discuta despre Democratia occodentala si slabiciunile ei.