La Bucureşti, o primă manifestare porneşte de la studenţii de la Facultatea de Filologie care îl cheamă pe Iosif Chişinevschi, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România nu se făcuseră schimbări majore în conducerea partidului comunist după moartea lui Stalin. Neinfluenţat nici de discursul din 23 februarie al lui Nikita Hruşciov  la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în care erau denunţate abuzurile lui Stalin şi scoase în evidenţă urmările negative ale cultului personalităţii, nici de reacţiile din celelalte ţări cu regimuri comuniste care au epurat, măcar în parte, conducerea cu orientare stalinistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej  continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu  şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej. Studenţii considerau că neintervenţia armatei sovietice în primele zile ale revoluţiei maghiare reprezenta o acceptare din partea lui Hruşciov a mişcării revendicative din Ungaria. De aceea, pentru unii studenţi, Iosif Chişinevschi, care susţinuse ideea unei liberalizări, oricât ar fi fost de relative, părea un interlocutor mai favorabil decât alţi conducători comunişti.

În ţările cu regimuri comuniste, anul 1956 a fost caracterizat prin mişcări anticomuniste de masă, cele mai importante având loc în Polonia şi Ungaria. În România, mişcările anticomuniste au fost organizate de studenţi şi din acest punct de vedere centrele universitare cele mai active au fost Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Târgu Mureş. Mişcările anticomuniste studenţeşti au fost brutal reprimate de autorităţile regimului comunist iar numeroşi studenţi protestatari au fost arestaţi sau excluşi din facultăţi. Mulţi dintre ei şi-au văzut cariera distrusă sau, numai după o lungă perioadă de timp, au reuşit să găsească alte modalităţi de a se realiza. Cu toate că nu au reuşit să determine o schimbare de regim, mişcările studenţeşti din 1956 au arătat că inclusiv în România exista un puternic curent împotriva comunismului şi un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere.