Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) a fost o personalitate importanta si a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori in limba latina. Cicero s-a născut la Arpinum, în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri şi notabili municipali. După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru a-şi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa politică. Mai multe despre viata si opera lui Cicero puteti citi, aici.

Tratatul "Politica" a lui Aristotel este a doua parte dintr-o lucrare probabil mai ampla, care se ocupa cu "conditia omului in societate." Prima parte a acestui tratat numita Ta Ethika, si cunoscuta pe numele "Etica Nicomahică,” presupunandu-se ca aceasta denumire provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi. Ideea principală cu care Aristotel îşi începe cartea este aceea că există diferenţe de opinie despre ceea ce este cel mai bine pentru oameni şi aceste diferenţe trebuie rezolvate. Se pune intrebarea : Care este binele? Aristotel incearca raspunsuri diferite pana la urma ajunge la concluzia ca binele individual nu poate fi decat o functie a binelui colectiv. Dupa ce s-a ocupat de etica prin care defineste regulile binelui personal si ajunge la concluzia ca binele personal este legat de cel colectiv, incearca Aristotel să defineasca treburile (regulile) comunitaţii (cetaţii).

"Politica” sau in traducere literala “treburile cetaţii” contine 8 carti, probabil scrise in perioade diferite ale vietii lui Aristotel. Din punct de vedere literar lucrul a fost aproape dovedit, structura carţii fiind o editare tarzie facuta de Aristotel sau de urmasii sai. In cartea I-a, Aristotel discuta originea si necesitatea statului, structura lui si comunitatea care-l slujeste, adica comunitatea demnitarilor lui, politicieni (koinonia politike). Cartea a II-a, este o critica la adresa lui Platon si la adresa ideilor lui din Republica (vezi postarea precedenta). In acesata carte, Aristotel propune o alternativa sub forma unei constituţii. Extrem de interesant pentru cititorul roman este capitolul al-V-lea din acesta carte, in care sunt discutate proprietatea individuala versus cea colectiva. Aristotel discuta niste subiecte de actualiate aproape profetica, bunurile colective fata de modelul omului economic (Homo Economicus – vezi una din postarile mele mai vechi). Un excepţional material pentru oamenii care vor sa “privatizeze” statul (vezi declaratiile Dlui. Patriciu) sau sa-i diminueze puterea (vezi declaratiile Dlui. Vantu). Cartea a III-a, se ocupa de cetaţean, cine este cetaţeanul si care ar fi distribuţia corecta a puterii politice. Cartile a IV-a, a V-a si a VI-a sunt cartile din care am citat in postarea mea anterioara, aici. Cartile se ocupa de diferentele intre feluritele sisteme de guvernare si constituţiile respective, comparand democratia oligarhiei. Cartea a VII-a se ocupa de statul ideal, cetatenii lui si solidaritatea civica, departe de noi si in general de tot ce se petrece in contemporaneitatea in care traim. Cartea a VIII-a este tot una vizionara, si se ocupa de cel mai important obiectiv al statului – EDUCAŢIA intr-un stat ideal. Bineînţeles aceasta carte este idealul intruchipat de faimoasa universitate romaneasca, una din cele mai populate din occident, universitate care poarta numele unui mare carturar roman.

As dori sa-mi termin postarea cu cateva concluzii personale sau spicuite pe ici pe colo: (1) Bunăstarea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică. (2) Rolul cetăţii este de a realiza bunăstarea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală a cetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie. (3) Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung.

P.S - Aceasta postare este dedicata tuturor politicienilor care nu citesc filozofie si cred cu convingere ca nu este nevoie de filosofi ci de meseriasi "adevarati". Filozofii fiind neproductivi in general.

Bibliografie si citate:

Engleza:
-- Ryan, Peter - "A Theoretical Revolution As Exemplified Through the Regime and Rule of Law". Chicago: University of Chicago Press - 2008.
-- Lord, Carnes - "Introduction to The Politics, by Aristotle". Trans. Carnes Lord. Chicago: University of Chicago Press - 1984

Romana:
-- Jonathan Barnes, Aristotel, ed. Humanitas – 2006
-- Wikipedia (under GNU license)

Textul original al lucrari lui Aristotel, tradus in limba engleza in format PDF, poate fi gasit, aici.

Dreptul Roman este una din cele mai durabile legislatii din istoria omenirii. Dreptul roman contine toata legislatia cuprinsa intr-o perioada de aproape un mileniu, de la cele 12 table ale legii republicane (Lex Duodecim Tabularum), care dateaza din 449 i.Hr., si pana la Legislatia lui Iustinian (Corpus Juris Civilis) din 530 d.H. Intr-un fel sau altul, desi transformat in codexul legislativ al Imperiului Bizantin (tradus si folosit in limba greaca) a existat si a fost impus pana la caderea Constantinopolului in 1453. Inutil sa mentionez ca dreptul roman a fost impus si exercitat pe aproape tot teritoriul Europei moderne, Orientului Mijlociu si Africii de Nord, pana in Etiopia.

La inceputurile lui, dreptul roman se baza pe doua elemente, legea promulgata (lex rogata, adica o lege propusa care trebuia aprobata de Senat, auctoritas patrum) si de plebiscit (adunările plebeilor). Aceasta diferentiere a fost anulata in 286 î. Hr prin lex Hortensia, care a produs unificarea sistemului legislativ. Despre felul propunerii si promulgarii vom vorbi (poate) intr-o postare, care se va ocupa de sistemul judiciar.

O lege conţinea o introducere (preambul circumstanţial-praescriptio), textul legii (rogatio) şi sancţiunile prevăzute (sanctio). Din acest punct de vedere, se disting patru categorii de legi: legi care anulează actul ilegal şi îi urmăresc pe contravenienţi; legi care anulează actul ilegal, fara urmarirea contravenientilor; legi care nu anulează actul ilegal, dar îl pedepsesc pe contravenient; si legi care nu prevăd nici o sancţiune: legiuitorul nu vrea să intre în conflict cu traditia locului (in special cea religioasa) si să-i opună un nou principiu; aceste legi au fost cele mai numeroase. O lege poartă numele magistratului care a avut iniţiativa ei, şi nu este valabilă decât pentru cetăţenii Romani. Ea nu are efect retroactiv; în principiu, nu poate fi abrogată: totuşi, o nouă lege poate anula sancţiunile prevăzută de o lege precedentă şi, în anumite cazuri, Senatul poate declara nulă o lege votată în periodă de tulburări, sau poate scuti pe cineva de respectarea ei.

Cateva legi extrem de importante ale Dreptului Roman: (1) Lex Canuleia – care dadea posibilitatea casatoriilor intre patricieni si plebei, promulgata in 445 i.Hr. (2) Lex Hortensia din 287 i.Hr, un fel de lege a emancipatiei, care dus la o egalitate civica in fata legii dintre plebei si patricieni (vezi mai sus plebiscitu)l; (3) Lex Aquilia, poate cea mai importanta lege a Dreptului Roman si care este baza juridica a sute de legi care constituie astazi ceea ce numim noi "Codul Civil." Promulgata in 286 i.Hr, legea se ocupa de daune civile (damnum iniuria datum) impotriva unei persoane sau impotriva statului.

Interesat de mentionat ca Dreptul Roman a dezvoltat şi conceptul de lege pentru cetăţeni şi lege pentru străini, care in nici un caz nu era discriminatoriu, ci se baza foarte mult pe obiceiurile religioase ale populatiilor locale sub stapanirea Romana – lucru care a pus bazele Dreptului Internaţional. Dreptul roman este fundamentul multor sisteme legale din lume. Legea Comunelor a fost la origine bazată pe dreptul roman, înainte de a-şi dezvolta o proprie tradiţie în Anglia, de unde s-a extins spre Regatul Unit, în afară de Scoţia, şi până în Statele Unite ale Americii. În contrast, aşa-numitele sisteme bazate pe Codul Civil sunt direct bazate pe dreptul roman; Sistemele legale ale multor ţări din Europa continentală şi din America de Sud au intrat în această categorie, frecvent prin Codul Napoleonic. Acestea sunt numite sisteme judiciare latine (sau "jure latino curente").

Nu stiu cat de mult se intereseaza legislatorul romăn de jurisprudenta in general, desi are ca ocupatie fundamentala propunerea sau sa votarea legilor propuse de altii. Am hotarat totusi sa propun cateva lecturi interesante cuprinse in cartile unui distins profesor Roman, Dl. Dr. Vladimir Hanga, care este un mare expert in Dreptul Roman, si din care carti m-am inspirat si eu in aceasta postare si in cele viitoare.

PS. In sfarsit am reusit o noua postare pe Paleografia, referitoare la Codexul din Kells, daca sunteti intersati, aveti un link – aici.

Daca Grecia antica a fost patria democratiei, Republica Romana (510-27 i.Hr.) a dat nastere "statului de drept.". Republica Romana nu a avut niciodata o constitutie scrisa, legea si statalitatea erau impuse insa de cele trei institutii centrale pe care le intalnim si astazi in statul de drept modern. Executivul, Legislativul si Justiţia. Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un an a mandatelor, şi colegialitatea sau deţinerea aceleiaşi funcţii simultan de către cel puţin două persoane.

(4) Chestorii (Lat. Quaestor) erau aleşi oficiali ai Republicii Romane care supervizau trezoreria şi afacerile financiare ale statului, armatelor şi ofiţerilor săi. După 420 î.Hr. au existat patru chestori, aleşi în fiecare ani, iar după 267 î.Hr. zece. Unii chestori erau desemnaţi muncii în oraş, în timp ce alţii personalului generalilor sau serveau guvernatorilor romani ca guvernatori locotenenţi în provincii. (5) Tribunul (Lat.tribunus), titulatura celor 10 alesi in functie de plebei, care elaborau legi si dispuneau şi de dreptul de "veto" impotriva legislatiei care putea fi daunatoare maselor plebee.


(6) Cenzorul (Lat. Censurae) avea o enorma influenta in executivul Roman. Cenzorul era cel care detinea functiile ministrului de interne in statul modern. Sarcina lor originară era de a păzi moralitatea publica, inclusiv respectarea religiei statale. Doi cenzori erau de obicei aleşi de către Adunarea centuriată la fiecare cinci ani pe un mandat de 18 luni. Acest oficiu nu a urmat cursul roman obişnuit de mandate pe un termen de un an, deşi urma principiul colegialităţii, fiind doi cenzori care serveau împreună. Acest oficiu nu deţinea imperium* şi, din această cauză, cenzorii nu erau escortaţi de lictori. Însă a fi ales cenzor reprezenta o mare onoare. Dacă unul dintre ei murea, celălalt era obligat să demisioneze din funcţia sa.. Oficiul de cenzor fondat în 443 î.Hr. a fost deschis numai patricienilor. Influenţa progresivă a plebeilor în societatea romană a permis primului non-patrician să fie ales în 351 î.Hr.


Contar conotatiei moderne, Dictatorul cunoscut si sub termenul Magister Populi, era o functie deţinuta de un magistrat roman in vremuri de restrişte, magistrat căruia i se încredinţau puteri extraordinare pentru a putea rezolva criza civila sau militara in care se afla Republica. Dictatorul beneficiază de drepturi nelimitate, (imperium*) fără a fi silit să dea socoteală şi fără coleg de funcţie, pentru o perioadă maximă de 6 luni. Funcţia de dictator a fost abolită în anul 202 î.Hr., atribuţiile sale fiind preluate de senatori. Conotatia negativa a aparut mult mai tarziu denaturata fiind de "uitarea istorica."

In postarea viitoare ne vom ocupa de legislativul Roman.

Nota:

* Imperium (de la impero, a mobiliza, a comanda). Acest termen exprimă puterea acordată conducătorului de către zei. Noţiunea, care este poate de origine etruscă, a căpătat un caracter juridic şi intră în definiţia anumitor magistraturi.

Pericle (cca. 495 î.Hr - 429 î.Hr), general, orator şi om de stat atenian. Conducător al Atenei între 443 şi 429 î.Hr., timp în care a iniţiat numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti. A construit Partenonul, noul Erehteion. Pericle s-a născut in anul 495, avându-l tată pe Xantipos şi mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii de la capul Mycale, iar mama lui aparţinea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, care dăruise Atenei o structură democratică. Avea o familie înstărită, cu o poziţie socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristrocaţie. Mama lui a avut un vis premonitoriu, înainte de a-l naşte pe Pericle: copilul ei era un leu; fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puţin geniul ei tutelar. Pericle fusese un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic cam alungit si mic de statura (cam de statura lui Boc), lucru care stârnea ironia poeţilor.

Dupa asasinarea lui Efialte (461 i.Hr.), Pericle devine, pentru trei decenii, conducatorul democratilor radicali, realizand intregul program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul infloririi ei. Pericle initiaza constructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-445 i.Hr.), lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian, incercarea Egiptului de a se emancipa de sub dominatia ahemenida), participa ca strateg la batalia de la Tanagra (457 i.Hr) si continua cu consolidarea ligii delioatice, transformand-o treptat intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena, tributul datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o data la 4 ani, tot acestia hotarand modul de folosire a lui; clehurii ateniene sunt create in numeroase parti ale Marii Egee si Helespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt reprimate prin forta armelor (Eubeea in 446, Samosul este cucerit de Pericle dupa un asediu de 9 luni in 439 i.Hr).

Pericle nu-şi iroseşte timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu îşi neglijează problemele personale şi este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredinţat unui servitor, Evanghelos, administrarea bunurilor sale. În viaţa publică, procedează cu iscusinţă, fiind un politician subtil şi ager. Pentru a-şi păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi grija de a-i susţine părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”.

In 448/447 i. Hr., Fidias inaugureaza constructia Parthenonului, in 437/436 i. Hr., incep lucrarile la Propylee, in 442 se incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Thesaionul. Cercul format in jurul lui Pericle include figuri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras, Protagora, Damon.
Mare orator şi om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443-429 î.Hr., şef al partidului democrat, mare protector al artelor şi ştiinţelor, în timpul căruia Atena a atins o mare dezvoltare, ea devenind centrul comercial, politic şi cultural al Greciei antice, s-a stins din viaţă in 429 î.Hr.. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Pentru "secolul lui Boc", mai avem de aşteptat. Singurul lucru comun, statura si preşedentia partidului democrat.