O istorie a Poloniei 4/6 § A


Uniunea polono-lituaniană 1/2

Crearea federaţiei prin Uniunea de la Lublin din 1569 a fost una dintre realizările de seamă a ultimului rege din dinastia Jagiellon, Sigismund al II-lea Augustus. Decesul său din 1572 a fost urmat de o perioadă de trei ani de interregnum în timpul căreia s-a făct anumite modificări constituţionale, care au crescut puterea aristocraţiei (şleahta) şi a pus bazele unei monarhii elective. Uniunea polono-lituaniană (“Republica celor două naţiuni”) a fost o federaţie monarhică care a fost formată în 1569 de Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei şi a existat până la ultima împărţire a Polonie din 1795. Statul federal stăpânea nu numai teritoriile care sunt acum parţi ale Poloniei şi Lituaniei, dar şi întegul teritoriu al Belarusului şi părti din Ucraina şi Letonia, ca şi teritoriul vestic rusesc care astăzi este regiunea Smolensk. La început, cele două limbi oficiale erau limba poloneză (în Regatul Poloniei) şi limba ruteană (în Marele Ducat al Lituaniei, locuit în majoritate de ruteni). Mai târziu, singura limbă oficială a rămas limba poloneză.

Uniunea statală a ajuns la culmea puterii în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Seimul, puternicul său parlamant, era dominat de nobilii care nu s-au arătat dornici să participe la războiul de treizeci de ani, poziţie datorită căreia ţara a fost ferită de ravagiile acestui conflict religios care a pustiit cea mai mare parte a Europei. Statul polono-lituanian a fost capabil să facă faţă atacurilor Suediei, Principatului Moscovei şi vasalilor Imperiului Otoman, mai mult chiar, a putut să lanseze ofensive expansioniste împotriva vecinilor săi. În timpul a mai multor atacuri împotriva Rusiei, care era slăbită la începutul secolului al XVII-lea de grave tulburări politice, polono-lituanienii au reuşă cucerească Moscova şi să o stăpânească din 27 septembrie 1610 până pe 4 noiembrie 1612, când au fost alungaţi din oraş după după reluarea luptelor de căţre ruşi.
Federaţia a fost o a dezvoltare a uniunii polono-lituaniene, uniune personală care a existat încă din 1386. Acest stat era unul dintre cele mai mari şi mai bine populate din Europa medievală, şi pentru mai bine de două secole a dus războaie victorioase împotriva cavalerilor teutoni, ruşilor moscoviţi, otomanilor şi suedezilor. Sistemul politic al ţării, denumit deseori democraţie nobiliară sau Libertatea de Aur, era caracterizat prin reducerea prin lege a puterii monarhului în favoarea Seimului controlat de şleahtici (nobilime). Acest sistem a fost un precussor al democraţiei şi monarhiei constituţionale ca şi a federalismului. Cele două state care formau federaţia erau în mod oficial egale. Uniunea statală polono-lituaniană este cunoscută pentru cea de-a doua constituţie scrisă în lume, cât şi pentru toleranţa religioasă, în ciuda influenţei bisericii catolice în viaţa de zi de zi. Economia ţării era bazată în principal pe agricultură. În vreme ce primul secol de existenţă şi-a meritat denumirea de "Epocă de Aur", următoarea sută de ani a fost marcată de înfrângeri militare, reintroducerea iobăgiei şi creşterea anarhiei feudale în viaţa politică.

Puterea polono-lituaniană a început să slăbească după ce a primit o dublă lovitură la jumătatea secolului al XVII-lea. Prima a fost cea mai mare răscoală a cazacilor din ţinuturile răsăritene (Kresy), răscoală sprijinită de tătarii Hanatului Crimeii, care a avut ca rezultat direct ieşirea regiunii de sub controlul polonez şi intrarea ei în sfera de influenţă a Moscovei în 1654. A doua lovitură importantă a fost invazia suedeză din 1655 – "Potopul" – provocată de politica regilor polonezi din casa regală Vasa. Invazia suedeză a fost sprijinită de trupele principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea şi ale Prinţului-Elector de Brandenburg Friedrich Wilhelm.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, slăbitul stat polono-lituanian de sub conducerea regelui Jan III Sobieski mai avea destulă putere să-i înfrângă pe otomani în bătălia de la Viena din 1683. În următorii 16 ani, (în timpul "Marelui război turcesc"), turcii aveau să fie împinşi la sud de Dunăre, Europa Centrală scăpând definitiv de amaninţarea otomană.

Economia statului polono-lituanian era bazată pe agricultura de tip feudal care folosea munc\ iobagilor. O moşie nobiliară era formată dintr-o suprafaţa de pământ lucrată de iobagi, care produceau pentru nevoile interne şi un surplus pentru vânzare. Starea ţăranilor s-a deteriorat continuu în secolul al XVII-lea, când şleahticii au încercat să compenseze scăderea preţului cerealelor prin creşterea obligaţiilor în muncă, ceea ce a dus la crearea unui nou val de iobagi dintre ţăranii liberi, un fenomen comun întregii Europe Răsăritene.
Interesul conducătorilor statului pentru agricultură, combinat cu dominaţia nobilimii asupra burgheziei, a dus la un proces relativ încet de urbanizare şi, prin aceasta, la un proces lent de dezvoltare a industriei. În toată Europa acelor vremuri se puteau înâlni astfel de conflicte de clasă, dar nicăieri însă nu se putea înâlni o nobilime funciară care să domine mai categoric societatea ca în Uniunea statală polono-lituaniană. Statul federal avea multe oraşe mari şi mici formate conform legilor Magdenburgice. Unele dintre cele mai mari târguri comerciale erau ţinute la Lublin.

Deşi federaţia plono-lituaniană era cel mai mare producător de cereale din Europa, cea mai mare parte a produselor agricole erau folosite la consumul intern. Consumul estimat al Coroanei Poloneze (ţinuturile aflate sub administraţia directă poloneză) şi al Ducatului Prusiei în 1560–1570 a fost de 113.000 tone de grâu. Producţia poloneză anuală medie de grâu în secolul al XVI-lea a fost de 120.000 de tone, din care se exporta numai 6%, în vreme ce oraşele consumau 19%, restul fiind consumat în sate.
Grâul era cea mai importantă marfă polono-lituaniană la export. Un mare moşier semna de obicei un contract cu negustorii din Gdansk (germanul Danzig), negustori care controlau 80% din acest comerţ şi care se obligau să transporte cerealele către porturile de la Marea Baltică. Pentru transport erau folosite râurile Vistula, Pilica, Bugul de vest, San, Nida, Wieprz şi Niemen. Infrastructura de pe aceste râuri era relativ bine dezvoltată, cu porturi şi silozuri încăpătoare. Cea mai mare parte a transporturilor pe râuri se făcea pe direcţia nord, transportul către sud fiind mai puţin profitabil. De multe ori, barjele şi plutele cu care se transportase grâul erau vândute în Gdańsk pentru a fi transformate în cherestea.

Din Gdańsk, corăbiile, în special olandeze, duceau grâul spre porturile occidentale precum Antwerp şi Amsterdam. Corăbiile proprietatea a negustorilor din Gdańsk asigurau numai 2–10% din acest comerţ pe mare. Alte produse exportate prin porturile de la Marea Baltică erau cheresteaua, smoala şi mangalul.

Pe rute terestre, erau exportate piei netăbăcite, blănuri, cânepă, stambă (în special din Wielkopolska) şi pânză de in, în special în oraşele Leipzig (Lipsca) şi Nürnberg din Sfântul Imperiu Roman. Prin Silezia erau transportate către sud cirezi mari de vaci.