Bătălia de la Grunwald 2/2
Armatele s-au aşezat pe poziţii în imprejurimile Grunwald in zori zilei. La prânz, forţele lituaniene un declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg (Stębark). Cavaleria uşoară lituaniană a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri polonezi de cavalerie grea pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri şi a început o luptă feroce.
După mai mult de o oră, cavaleria uşoară lituaniană au efectuat o manevră înşelătoare de retragere spre mlaşinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câştigase o vastă experienţă în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło şi vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reuşit, cu ajutorul rezervelor poloneze de husari, să spargă liniile teutone şi să se retragă spre liniile poloneze.
Cavaleria grea teutonă a început să urmărească în mod dezorganizat lituanienii care se retrăgeau strategic, ceea ce avea să se dovedească o greşeală fatală. Cavalerii au pătruns în zonele mlăştinoase, unde Vytautas îşi reorganizase trupele şi de unde a repornit atacul. În acelaşi timp, pe flancul drept polonez au continuat luptele violente. După câteva ore, se părea că teutonii încep să câştige supremaţia pe câmpul de luptă. Ioannes Longinus relatează că Marele Maestru Ulrich von Jungingen a condus personal atacul împotriva celei mai puternice unităţi poloneze – steagul ţinutului Kraków. Rânduri polonezilor au început să dea înapoi, iar drapelul lor de luptă a căzut în mâna teutonilor. În scurtă vreme însă, drapelul a fost recâştigat de unităţile de rezervă poloneze intrate în luptă la ordinul regelui polonez.
Sosirea trupelor odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. În acest timp, rezervele lui Ulrich von Jungingen erau încă ocupate cu urmărirea lituanienilor aflaţi în retragere. Când aceste rezerve s-au reîntors pe câmpul de luptă, era prea târziu să mai poată organiza o şarjă victorioasă, iar forţele teutonilor au început să se retragă. După câteva ore de luptă, Marele Maestru a a hotărât să-şi adune toate forţele într-o singură linie de atac. În acelaşi timp, lituanienii lui Vytautas s-au reîntors pe câmpul de bătaie şi au reintrat în luptă. În acel moment au intrat în luptă năvălind din pădurile înconjurătoare şi infanteria lituaniană , teutonii fiind brusc depăşiţi numeric.
În acel moment şi polonezii au aruncat în luptă ultimile rezerve în sprijinul steagurilor obosite. În ciuda rezistenţei puternice, cele 16 steaguri de sub conducerea Marelui Maestru au fost încercuite. Teutonii au suferit pierderi grele, însuşi Ulrich von Jungingen căzând pe câmpul de luptă, pare-se că răpus de pedestraşii ţărani polonezi. Teutonii, după uciderea comandantului lor suprem, au început să se retragă în dezordine spre tabăra lor întărită.
O parte dintre teutonii aflaţi în retragere au căutat adăpost în păduri, unde au fost urmăriţi de unităţile de cavalerie polono-lituaniană, în timp ce cei care s-au retras către tabăra întărită de lângă satul Grunwald au încercat să organizeze rezistenţa folosind tactica tabororurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanţuri, totul funcţionând ca o fortificaţie mobilă. În scurtă vreme însă, linia de apărare a fost străpunsă de polonezi şi a început măcelul. Conform autorului anonim al Cronicii conflictului regelui Poloniei Ladislaus cu teutonii din Anno Domini 1410, în zona taberei erau mai multe cadavre decât pe restul câmpului de bătaie. Urmărirea cavalerilor teutoni care fugeau a continuat până la căderea întunericului.
În ciuda superiorităţii tehnologice a Cavalerilor teutoni – a fost primă bătălie din Europa Răsăriteană în care a fost folosită artileria – numărul mai mare şi superioritatea tactică a polono-lituanienilor s-au dovedit zdrobitoare.
Înfrângerea Cavalerilor teutoni a avut un răsunet internaţional. După unele aprecieri, 8.000 de cavaleri au căzut în luptă, iar alţi 14.000 au fost luat prizonieri. Cei mai mulţi dintre cei 250 de membri ai Ordinului Teutonic, inclusiv cei mai mulţi conducători, au fost ucişi. În afară de Marele Maestru al Ordinului, Ulrich von Jungingen, au mai fost ucişi Marele Mareşal Friedrich von Wallenrode, Marii Komturi (Comandanţi) Kuno von Lichtenstein şi Albrecht von Schwartzburg, Marele Trezorier Thomas von Merheim şi alţii.
Markward von Salzbach, Komturul de Brandenburg şi primarul Schaumburg din Sambia au fost decapitaţi pe câmpul de luptă la ordinul lui Vytautas cel Mare. Singurul conducător de rang înalt al Ordinului care a scăpat a fost Komturul de Elbing, Werner von Tettinger. Măcelărirea unui aşa mare număr de cavaleri aristocraţi era ceva neobişnuit pe câmpurile de luptă medievale. Acest fapt a fost posibil datorită participării la luptă a infanteriştilor ţărani. Spre deosebire de nobili, ţăranii nu primeau nici o recompensă pentru cavalerii luaţi prizonieri şi, astfel, ei nu aveau nici un interes să-i prindă vii pe teutoni.
În timpul luptelor au fost luaţi mai multe sute de prizonieri. Cea mai mare parte a mercenarilor a fost eliberată după bătălie, cu condiţia ca să se reîntiarcă la Cracovia pe 29 septembrie 1410. Au fost eliberaţi şi câţiva cavaleri teutoni, care au fost trimişi să caute bani pentru răscumpărarea camarazilor lor. Recompensele cerute au fost împovăratoare pentru bugetul Ordinului teuton. De exemplu, pentru un mercenar numit Holbracht von Loym au trebuit să fie plătiţi de 60 de ori numărul a 150 de groşi praghezi, adică aproape 300 de kilograme de argint pur, o valoare extrem de ridicată în toate timpurile. Cu armata învinsă, cu mercenarii neplătiţi, noul Mare Maestru Heinrich von Plauen cel Bătrân nu avea cum să continue lupta, în special după cea mai mare parte a oraşelor de sub stăpânirea teutonilor au jurat credinţă regelui Poloniei. După recucerirea oraşului răsculat Danzig, teutonii au început negocierile de pace.
Tratatul de pace de la Torun a fost semnat pentru a pune capăt războiului. Polonia a anexat ţinutul Dobrzyń iar Lituania a recuperat Samogiţia. Tratatul de pace s-a dovedit o înfrângere diplomatică a polono-lituanienilor, care nu au reuşit să transforme marea victorie militară într-o victorie politică de amploare – desfiinţarea Ordinului teutonic. Masacrarea celor mai mulţi cavaleri teutoni pe câmpul de luptă a lăsat Ordinul cu prea puţine forţe pentru apărarea teritoriilor stăpânite. Din acel moment, Marele Maestru a trebuit să se bazeze pe mercenari pentru a ţine sub control ce zone mai stăpânea, o sarcină bugetară care avea să se dovedească extrem de grea. Deşi Heinrich von Plauen cel Bătrân, succesorul lui Ulrich von Jungingen, a reuşit să-şi salveze statul de la prăbuşirea definitivă, el a trebuit să facă faţă opoziţiei orăşenilor, cavalerilor şi chiar a camarazilor din Ordin.
În scurtă vreme, teutonii au pierdut sprijinul popular datorită conflictelor interne şi a creşterii impozitelor, ceea ce a dus câteva decenii mai târziu la formarea Confederaţiei Prusace de opoziţie. A apărut o serie de conflicte, care a culminat cu izbucnirea războiului de 13 ani (al oraşelor), încheiat cu o nouă înfrângere a Ordinului.
Trimiteți un comentariu