Marile Case ale Italiei – Visconti, Medici, Sforza - Prolog

În anul 410, Imperiul Roman de Apus inceteaza sa existe. Vizigoţii invadează Roma, punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică devine completă. Roma şi Italia devin germanice. Italia intra intr-o perioada de 14 secole de dezbinare, pana la reunificarea ei partiala  ca regat al Italiei in 1861, dupa un sangeros proces de unificare (Risorgimento), care de fapt se va termina dupa Primul Razboi Mondial si Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.

O istorie a Ungariei (4 / 4) – Unguri şi Maghiari

Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" (în germană ungar) era folosită pentru a-i desemna pe toţi locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii pentru sârbii refugiaţi din Imperiul Otoman, cu argumentul că "şi pe aceştia [pe sârbi] îi socotim unguri. Astfel îi declarăm şi pe ei, ca şi pe celelalte naţionalităţi care locuiesc în Regatul Ungariei, drept unguri, drept compatrioţii noştri."[1] În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toţi locuitorii "Ţării Ungureşti", indiferent de etnie.[2]

O istorie a Ungariei (3 / 4) – Attila

Attila (406 –  453 d.Hr), flagellum Dei (“biciul lui Dumnezeu”) a fost cel mai puternic conducator din istoria Hunilor si a domnit intre anii 433–453 d.Hr. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda pe care conform legendelor la inlaturat de la tron în 445 dupa cativa ani de rivalitate sangeroasa. Împreună cu fratele său Bleda, inainte de moartea acestuia, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Roas (Rua, Ruga). Cu toate acestea, nu a reuşit nicicând să controleze toate triburile hune. Noul regat, asupra căruia a domnit din anul 433 (împreună cu fratele său Bleda pana in 445), cuprindea populaţii diferite, întinzându-se de la Caucaz până la Rin.

O istorie a Ungariei (2 / 4) – Hunii

Hunii au fost un popor nomad de origine turcică-uralică. Adesea însă au fost confundaţi cu alanii, care au fost incluşi în confederaţiile tribale hune (din care au făcut parte şi câteva popoare germanice, între care gepizii). Fara indoiala stramosii maghiarilor de astazi, in nici un caz singurii si nici macar majoritari. Se presupune că etnogeneza hunilor incepein nordul Chinei sau teritoriile nordice-vestice ale Chinei. Această populaţie pare să fi fost identică cu triburile menţionate între secolele IV î.Hr. şi I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul omonim de mare extindere, primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-tun (Mao-dun, Motun; in dialect altaic, Mete han), care a domnit după anul 209 î.Hr.

O istorie a Ungariei (1 / 4) – prolog antè-maghiar



Ungaria este asezata partial pe locurile detinute initial de o populatie migratoare care s-a asezat pe melegurile cunoscute mai tarziu ca provincia romana Panonia. Populatia respectiva s-a numit boii (in lat. sing Boius, in gr. Βόϊοι). Etimoligia regiunilor actuale Boemia si Bavaria sunt derivate de la numele acestui popor. Nu este clar daca acest popor a aprtinut triburilor galice sau celtice. Personal, optez pentru celti.

Prima menţionare a boilor (personal prefer sa-i denumesc Boiani) în izvoarele istorice a fost făcută în contextul invaziei din 390 î.Hr. a galilor în nordul Italiei. Din cauza acestui eveniment, o parte dintre etruscii din regiunea Padului a emigrat, iar restul s-a amestecat cu populaţia celtică. După războaie în care au fost învinşi de romani, boii au devenit parte din provincia Galia Cisalpină (nordul Italiei). Boii şi alţi celţi (galaţi sau galateni) din regiunea Dunării poate au participat la o invazie celtică în Grecia la un secol după invazia din Italia. Celţii au fost înfrânţi în cele din urmă, dar nu înainte de a se fi stabilit definitiv în partea de vest a Anatoliei într-o regiune cunoscută ulterior cu numele Galatia. Peste două secole mai târziu, Iulius Cezar consemnează dislocarea finală a boilor din regiunea Dunării cauzată de suebii germanici, pierderea majorităţii populaţiei în lupta cu romanii şi dispersarea supravieţuitorilor printre alte triburi. Structura tribală a fost înlocuită de o guvernare de tip monarhic şi boii au dispărut, cu excepţii minore confirmate de unele tradiţii locale care au rezistat un timp.