Regatul merovingian, care includea cel mai târziu din 509 d.Hr toată Galia, cu excepţia Burgundiei şi reunea toate triburile francilor, s-a aflat într-o stare aproape continuă de război, de obicei civil. Fiii lui Clovis şi-au păstrat legăturile de rudenie în războaiele cu burgunzii. În cele din urmă, în 558, Clotaire I a unit toate ţinuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trăit încă trei ani, după care, la rândul său, regatul a fost împărţit între cei patru fii ai săi. Cea de-a doua împărţire a regatului nu a mai fost marcată de expediţiile aventuroase ale primei. Războaiele civile dintre facţiunile Neustriei şi Austrasiei nu au încetat până la reunirea regatului sub Clotaire al II-lea. Această unire a dus la slăbirea regatului, deoarece regele, pentru a câştiga sprijinul nobilimii, a trebuit să facă numeroase concesii acestora. Puterea regilor merovingieni a continuat să scadă, trecând în mâinile prefecţilor, care au ajuns în cele din urmă pe tron. De fapt, de aici incolo, puterea feudalilor, fosti magnati deveniti comiti, va deveni absoluta pe seama puterii centrale reprezentata de regalitate. In plin ev-mediu ne apropiem de renasterea unui imperiu de sorginte “barbara-romanica”.

Karlingi - Dinastia Carolingiană

Dinastia Carolingiană (Carlovingieni sau Karlingi) a fost o dinastie care a pornit de la stadiul de magnaţi-comiţi şi au ajuns în cele din urmă regi ai francilor (751 d.Hr). Numele carolingian vine de la Carol Martel, care i-a învins pe mauri în bătălia de la Tours în 732, salvand de facto Europa de islamizare totala. Bătălia de la Tours si cea de la portile Vienei pot fi considerate cele doua batalii care au oprit raspandirea islamului in Europa. Cel mai cunoscut membru al dinstiei va fi Carol cel Mare, sau Charlemagne (în latină, Carolus Magnus), care a fost încoronat împărat roman în 800. Ultimul împărat carolingian a murit în 899, înainte de a trece un secol de la intrarea în familie a acestui titlu. Prăbuşirea dinastiei a fost una dintre cele mai rapide din istoria umanitatii.

Istoria romanţata arata că dinastia a fost fondată de (Sf.) Arnulf din Metz, episcop al acestui oraş la începutul secolului al VII-lea, care avea o putere enormă asupra regatelor merovingiene. Fiul său Ansegisel s-a căsătorit cu (Sfânta) Begga, fiica lui Pepin de Landen, iar fiul lor a fost Pepin de Herstal. De la bunicii lui Pepin şi-a primit dinastia numele sau iniţial (înainte de Carol Martel).

Lunga domnie a lui Charlemagne a fost bogată în evenimente, relevante pentru evoluţia dreptului feudal european. Trebuie precizat încă de la început că acest imperiu, multietnic, nu putea să îi supravieţuiască mult timp creatorului său. Deci elementul de coeziune al acestui conglomerat a fost însăşi personalitatea extraordinară a împăratului. În timpul lui Charlemagne, francii au întreprins prima campanie în Italia, anexând Lombardia, precedent ce-i va face pe mulţi regi ai Franţei să considere că Italia reprezintă o provincie istorică a Franţei, a cărei anexare este o datorie istorică pentru orice monarh francez, punând astfel bazele vitorului contencios franco-spaniol, apoi franco-austriac.

Charlemagne a păstrat regatele cucerite, încadrându-le doar în imperiu, ca fiind cele mai mari unităţi administrativ-teritoriale, împărţite în comitate. Pentru conducerea comitatelor, colaborau comiţii, cu atribuţii financiare, militare, judiciare (convocau adunările oamenilor liberi- les plaids – care reglau litigiile) şi episcopii, numiţi de împărat (care îi considera simpli funcţionari), cu atribuţii religioase, dar şi de supraveghere a comiţilor, pe care îi înlocuiau în caz de absenţă şi cărora le transmiteau ordinele imperiale.

La moartea lui Charlemagne, în 814, imperiul revine singurului său fiu legitim supravieţuitor, Ludovic I cel Pios (814-840), deci succesiunea se face natural, fără a se împărţi imperiul. Interesantă este însă succesiunea lui Ludovic I, care a avut 3 fii din prima căsătorie: Lothar, Ludovic şi Pépin, şi luând decizia de a-l numi pe primul său născut, Lothaire, ca unic moştenitor al imperiului carolingian, ceilalţi doi urmau să primească doar conducerea unor regate sub autoritatea imperială. Acest lucru era contrar cutumei succesorale a francilor care stipula că teritoriul trebuia împărţit în mod egal între fii la moartea tatălui. Conflictele dintre fraţi, care căutau să-şi impună fiecare dominaţia asupra celorlalţi, ajung în fine la un compromis: împărţirea imperiului. Tratatul de la Verdun (842) stipula împărţirea imperiului în trei părţi, celor trei fii supravieţuitori, conform legii francilor. Carolingienii au continuat să rămână la tron în toate cele trei state create: Francia Occidentală, Francia de Mijloc şi Francia Răsăriteană.

Formarea natiunilor Europene

Impartirea imperiului Francilor, devenit Sfântul Imperiu Roman, in cele trei regiuni au avut urmatoarele consecinte: (1) În occident, nucleul Franţei moderne - Carolingienii au continuat să se afle pe tron până la venirea Dinastiei Capeţiene în 987; (2) În Francia de Mijloc - cu un titlu de împărat liber şi ceea ce va deveni regatul Lotharingiei şi Provenţei, precum şi Coroana de Fier a Lombardiei (Italia); ramura principală a Carolingienilor a condus până în 875, însă au avut loc alte diviziuni prin Tratatul de la Meersen din 870; (3) În Răsărit, Germaniei de astăzi, carolingienii au condus până în 911, la moartea lui Ludovic Copilul.