Denumirea de "saşi" (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii saşilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi. [1]

Limba vorbită de saşi a fost numită de saşi, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce ţăranii înşişi îşi desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaţilor austrieci”, văzuţi de ei ca străini. [2] Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „saşi” dintr-o pronunţie nesaxonă „Sachsen”. Această provenienţă a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunţat „Sachse”[3]
Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizaţii religioase importante dezvoltării comunităţilor germane erau abaţiile cisterciene de la Igriş, din Banat şi Cârţa din Făgăraş. Cea mai timpurie formă de organizare a saşilor a vizat viaţa religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existenţă, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich şi Braşov, adică zonele de colonizare primară a saşilor pe teritoriul Transilvaniei.

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate:

- Bistritz (Bistriţa, Beszterce)
- Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
- Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
- Kronstadt (Braşov, Brassó)
- Mediasch (Mediaş, Medgyes)
- Mühlbach (Sebeş, Szászsebes)
- Schässburg (Sighişoara, Segesvár)

Nu se ştie cu exactitate care şapte localităţi săseşti au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele "Şapte Cetăţi", existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens). Personal, le consider pe cele mentionate mai sus.

 

Impreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler şi cu secui, saşii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greşit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înţelegere cele patru naţiuni (în sensul medieval al termenului) şi-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) şi dinăuntru (răscoalele ţărăneşti), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor şi armenilor de la viaţa politică a Transilvaniei.

De-a lungul reformei protestante, majoritatea saşilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privinţa religiei, saşii şi-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat catolicismul în ţările controlate de ei, însă în rândul saşilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunităţi săseşti la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare şi asimilarea comunităţilor săseşti respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneşu Săsesc etc).

 

 

O dată cu introducerea regimului dual austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii [in sensul national si nu academic] Naţiunii Săseşti (Sächsische Nationsuniversität) saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc. Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc. Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareşalul Ion Antonescu.

Note si citate bibliografice.

[1] Sándor Vogel: Autonomia săsească în Transilvania
[2] Adolf Schullerus: Die Sprache des siebenbürgisch-sächsischen Volkes
[3] K.K.Klein - Der Völksname der Deutschen in Siebenbürgen, în: Transylvanica, p.145-146.

Wolfgang Mieder, The Pied Piper: A Handbook, Greenwood Press, 2007
Gündisch, Konrad. Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, Bonn- Langen Müller, 1998.
Wiki-commons