Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" (în germană ungar) era folosită pentru a-i desemna pe toţi locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii pentru sârbii refugiaţi din Imperiul Otoman, cu argumentul că "şi pe aceştia [pe sârbi] îi socotim unguri. Astfel îi declarăm şi pe ei, ca şi pe celelalte naţionalităţi care locuiesc în Regatul Ungariei, drept unguri, drept compatrioţii noştri."[1] În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toţi locuitorii "Ţării Ungureşti", indiferent de etnie.[2]

Receptarea principiilor Revoluţiei Franceze a dus la ideea că toţi locuitorii Ungariei ar forma "naţiunea politică ungară", fapt formulat în preambulul la Legea Naţionalităţilor, nr. XLIV/1868, în sensul că "toţi cetăţenii Ungariei formează conform principiilor constituţionale o naţiune în sens politic, anume naţiunea unitară şi indivizibilă ungară, între ai cărei membri se numără fiecare cetăţean al patriei, indiferent cărei naţionalităţi ar aparţine."[3]

Industrializarea si modernizarea Regatului Ungariei începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat înlocuirea treptată a elitelor urbane germane cu noua burghezie maghiară în formare. Acest fenomen a făcut opţiunea maghiarizării foarte atractivă în special pentru cei proveniţi din grupuri etnice agrare (şvabi dunăreni, slovaci etc.) plecaţi în căutare de lucru industrial.[4] În ultimii ani ai sec. al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX maghiarizarea ca mijloc de integrare urbană s-a accelerat şi a fost însoţită de măsuri politice menite să o faciliteze. Aceasta a dus la o reacţie de opoziţie vie din partea elitelor intelectuale ale naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria, al căror interes nu era integrarea urbană a grupurilor aflate sub influenţa lor (ca preoţi, avocaţi etc.) [5]

Istoria timpurie a maghiarilor este puţin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi reconstituit, în linii generale, în funcţie de izvoare lingvistice şi doar pe un plan secundar de izvoare istorice.

Izvoarele arheologice referitoare la maghiari anterioare secolului IX sunt disputate. Lingviştii şi istoricii consideră, de comun acord, că ungurii provin din teritoriul aflat la graniţa dintre zonele împădurite ale Munţilor Urali şi stepa euroasiatică. Acolo s-a consumat şi o primă etapă a etnogenezei ungurilor. Din simbioza a două elemente etnice de tip ugric a luat naştere o populaţie de limbă uralică. Denumirea maghiari este rezultanta contopirii denumirii celor două entităţi etnic-tribale.

Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari ("magyar"), însă populaţiile vecine i-au denumit unguri dupa numele ţării lor, Ungaria (în latină - Hungaria).Maghiarii au asimilat in cursul timpului populatii turcice care li s-au alăturat, îndeosebi după strămutarea din locurile ancestrale spre sud-vest, spre fluviile Volga şi Don. Teritoriul se cheamă în izvoarele istorice Magna Hungaria, zona din bazinul râului Kama fiind locuită până în secolul XIII de o populaţie ugrică înrudită. Pe aceste teritorii, ungurii au intrat în contact şi cu popoare de origine turcică. Dintre triburile turcofone, o influenţă majoră şi durabilă au exercitat-o protobulgarii, adică bulgarii de Volga, şi hazarii (vorbitori ai unui dialect turc apropiat celui vorbit de protobulgari; urmaşii direcţi ai acestor turcici, care trăiesc şi astăzi în acea regiune, sînt ciuvaşii şi başkirii). Aproximativ din secolul V, ungurii s-au strămutat în stepele din nordul Mării Negre. Astfel, ungurii au ajuns în sfera de influenţă a imperiului hazar, al cărui centru de putere se afla pe cursul inferior al Volgăi. Influenţa hazarilor nu a fost minoră, având în vedere şi faptul că în fruntea uniunii tribale care s-a strămutat din Ucraina în Pannonia s-au aflat trei triburi hazare (v. kabarii respectiv cowari din cronicile medievale).

Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi maghiare revine, se pare, unui kagan hazar. Împinşi spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = "teritoriul dintre râuri"; atil, itil înseamnă fluviu în diverse dialecte turcice vechi), delimitat de Marea Neagră şi râurile Siret ("Seretos"), Nistru şi Prut ("Brutos") (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri şi campanii militare. În 862, ungurii au trecut Carpaţii (din zona ucraineano-slovacă) şi au atacat părţile răsăritene ale Imperiului Carolingian şi Moravia, adică vremelnica formaţiune statală slavă "Moravie Magna", care cuprindea cea mai mare parte a Ungariei de azi şi Banatul.

Chemaţi în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de Jos şi l-au atacat pe ţarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare şi în alianţă cu bulgarii, pecenegii au atacat nimicitor împreună cu aceştia în 895/896 aşezările ungureşti din Atelkuzu (Etelköz). Lipsiţi de apărare, ungurii şi grupuri de populaţii asociate, printre care şi trei triburi hazare, se refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, şi trec Carpaţii prin Vereţke, ajungând pe Valea Tisei mijlocii. De aici au lansat timp de câţiva ani atacuri de pradă şi jaf spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franţa şi Spania. În anii 900/901 când triburile maghiare s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au aşezat în centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.

Istoria ungurilor în prima jumătate a secolului X este marcată de numeroase raiduri de jaf întreprinse în întreaga Europă. Hoardele maghiare, conduse frecvent de Bulciu şi Lehel (sau Lelu), au îngrozit creştinătatea. Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, inventivitate şi disciplină, războinicii unguri (în principal din păturile conducătoare turcofone) au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic. În calitate de aliaţi ai ducelui de Bavaria Arnulf, ungurii pătrund în anul 899 în Italia. În continuare, ei atacă, pe rând, între anii 911-933, Spania, Franţa şi Italia. Seria victoriilor ungureşti este stopată temporar în anul 933 de ducele bavarez Heinrich I. Acelaşi Heinrich va întreprinde în anul 950 un raid în câmpia Pannoniei, incursiunea rămânând însă fără rezultate semnificative.

În anul 954, oşti ungureşti conduse de acelaşi Bulciu atacă Franţa şi Germania, susţinând opoziţia faţă de împăratul german Otto I. Raidurile maghiare încetează complet abia după victoria decisivă obţinută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuşi a fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocraţia tribală maghiară să-şi reorienteze politica internă şi externă. Înţelegând situaţia în care se aflau ungurii, conducătorul uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creştinării ungurilor şi ale întemeierii statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar şi începutul convertirii ungurilor au fost înfăptuite de fiul său, Ştefan I al Ungariei (997-1038).


Bibliografie, Note si Citate

[1] - Adam Wandruszka (ed.), Die Habsburgermonarchie. 1848-1918, vol. III, Wien 1980, pag. 411.
[2]  - Cf. NODEX, Bucureşti 2002: "Ungur = Persoană care face parte din populaţia de bază a Ungariei sau este originară din Ungaria."
[3] - Landesgesetz-Sammlung für 1868, hrsg. vom k. ung. Justizministerium, Ofen 1868, citat după Wandruszka, loc. cit. Textul de lege se află publicat şi în Eugen Brote, Die rumänische Frage in Siebenbürgen und Ungarn, Berlin 1875, pag. 236 & all.
[4] Adam Wandruszka, op. cit.. pag. 1298.
[5] Adam Wandruszka, op. cit., pag. 1289.