De fapt, istoric vorbind, nu a existat niciodata un astfel de imperiu. A existat insa "Imperiul austriac şi regatul maghiar" (Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn). Austro-Ungaria a fost un stat dual alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică şi nordică a statului austro-ungar, şi, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparţinând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 şi Marele Principat al Transilvaniei).
Statul Austro-Ungar s-a aflat sub conducerea împăraţilor dinastiei austriece de Habsburg, care din 1867 au adoptat si titlul de regi ai Ungariei şi astfel au survenit şi denumirile de „Imperiul Cezaro-Crăiesc” sau „Dubla Monarhie” (în germ.: Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie/Monarhia duală imperială şi regală). Conform etichetei monarhice, numele complet al federaţiei era „Regatele şi Ţările reprezentate în Consiliul Imperial şi Ţările Sfintei Coroane Ungare a lui Ştefan” (în germană Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone).
Austro-Ungaria a fost rezultatul unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea suferită de austrieci în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 1866 contra Prusiei şi vizavi de revendicările insistente de autonomie ale popoarelor slavice şi românilor (majoritari în Ardeal) transilvăneni din Imperiu.
Din punct de vedere etnic, Austro-Ungaria era un imperiu multinaţional în care naţiunile germană şi ungară erau dominante, limbile lor fiind oficiale, iar ţările lor fiind state cu instituţii proprii. Celelalte douăsprezece naţionalităţi (Bosniacii, Cehii, Croaţii, Evreii, Italienii, Polonezii, Românii, Sârbii, Slovacii, Slovenii, Ţiganii şi Ucrainenii), reprezentând două treimi din populaţia imperiului, nu beneficiau de nici-o structură politică proprie, de nici-o autonomie teritorială, iar viaţa lor culturală era înăbuşită, învăţământul superior fiindu-le accesibil numai prin limbile germană sau maghiară (cu câteva excepţii la Praga, Brno, Cracovia şi Cernăuţi). Secolul XIX şi începutul secolului XX au fost epocă de renastere naţională, tensiunile existente între cele două naţiuni dominante şi discriminarea profunda a celorlalte naţiuni (îndeosebi Italienii, Românii, Ucrainenii şi Sârbii) făceau din Austro-Ungaria un stat şubred şi săpat de mişcări de eliberare nationala.
În ciuda acestor dificultăţi inerente structurii sale, în cei cincizeci şi unu de ani de existenţă (1867-1918) ai Imperiului, economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacităţii celor două naţiuni dominante ,germană şi maghiară, de a găsi o soluţie la revendicările celorlalte naţionalităţi din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state naţionale proprii sau în cazul românilor să întregească deja existentul stat naţional, România.
Din punct de vedere constituţional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria şi Ungaria, care aveau acelaşi suveran, aceeaşi armată (deşi Ungaria a dobândit dreptul de a avea o forţă teritorială de apărare) şi aceeaşi monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament şi un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părţi ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe şi Finanţele. La fel, cele două părţi ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniştri ai Austriei şi Ungariei, cei trei miniştri care conduceau ministerele comune, anumiţi membri ai familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena şi cel de la Budapesta, avea o delegaţie parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegaţie parlamentară comună a celor două parlamente.
Din Austria făceau parte teritoriile de azi ale Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei Italii (Trentinul, Trieste), sudul actualei Polonii cu oraşul Cracovia, vestul Ucrainei cu oraşele Lviv şi Cernăuţi, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului croat). În cadrul Austriei din Imperiul Austro-Ungar, teritoriile vechilor formaţiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola şi Carinthia, Galiţia) beneficiau de o anumită toleranţă culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina şi croaţilor din Dalmaţia.
În anul 1878, „Dubla Monarhie” a căpătat un drept de administrare a Bosniei-Herţegovina, teritoriu rămas, formal, sub suveranitatea Imperiului Otoman. Bosnia-Herţegovina a fost anexată în anul 1908 şi a fost administrată în comun de către cele două părţi ale Imperiului.
Din Ungaria făceau parte actualele teritorii ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpaţia, zisă Rutenia), jumătatea de nord-vest a României cu Maramureşul, Crişana, Transilvania (din 1867) şi Banatul, nordul actualei Sârbii (provincia Voivodina) şi nordul Croaţiei şi Sloveniei. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica faţă de minorităţi a fost dominată de intenţia autorităţilor de la Budapesta de a maghiariza populaţiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului. Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranationaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre acestia erau maghiari numai 5.665.000 fată de 7.939.00 locuitori nemaghiari. În anul 1868, Croaţia (partea de nord a actualului stat croat, fără oraşul Rijeka/Fiume), a căpătat o anumită autonomie ungurii şi croaţii formând în partea ungară a Imperiului un fel de sub-dualism peste celelalte naţionalităţi, însă, de facto, a rămas condusă tot de către administraţia maghiară. În cadrul dublei monarhii, Ungaria avea drept de autoguvernare (guvern şi parlament propriu şi o reprezentare în afacerile imperiului), împreună cu landurile vestice şi nordice ale Imperiului Austriac.
Părţile componente ale Imperiului Austriac la 1 ianuarie 1914 au fost:
- Regatul Boemiei (Königreich Böhmen)
- Regatul Dalmaţiei (Königreich Dalmatien)
- Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (Königreich Galizien und Lodomerien)
- Archiducatul Austriei (Erzherzogtum Österreich)
- Ducatul Carintiei (Herzogtum Kärnten)
- Ducatul Carniolei (Herzogtum Krain)
- Ducatul Salzburgului (Herzogtum Salzburg)
- Ducatul Sileziei (Sudetine) (Herzogtum (Sudeten-)Schlesien)
- Ducatul Stiriei (Herzogtum Steiermark)
- Ducatul Bucovinei (Herzogtum Bukowina)
- Marchizatul Moraviei (Markgrafschaft Mähren)
- Marchizatul Istriei (Markgrafschaft Istrien, Küstenland)
- Comitatul Tirolului (Grafschaft Tirol)
- Comitatul Voralbergului (Grafschaft Voralberg)
Statul Austro-Ungar s-a aflat sub conducerea împăraţilor dinastiei austriece de Habsburg, care din 1867 au adoptat si titlul de regi ai Ungariei şi astfel au survenit şi denumirile de „Imperiul Cezaro-Crăiesc” sau „Dubla Monarhie” (în germ.: Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie/Monarhia duală imperială şi regală). Conform etichetei monarhice, numele complet al federaţiei era „Regatele şi Ţările reprezentate în Consiliul Imperial şi Ţările Sfintei Coroane Ungare a lui Ştefan” (în germană Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone).
Austro-Ungaria a fost rezultatul unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea suferită de austrieci în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 1866 contra Prusiei şi vizavi de revendicările insistente de autonomie ale popoarelor slavice şi românilor (majoritari în Ardeal) transilvăneni din Imperiu.
Din punct de vedere etnic, Austro-Ungaria era un imperiu multinaţional în care naţiunile germană şi ungară erau dominante, limbile lor fiind oficiale, iar ţările lor fiind state cu instituţii proprii. Celelalte douăsprezece naţionalităţi (Bosniacii, Cehii, Croaţii, Evreii, Italienii, Polonezii, Românii, Sârbii, Slovacii, Slovenii, Ţiganii şi Ucrainenii), reprezentând două treimi din populaţia imperiului, nu beneficiau de nici-o structură politică proprie, de nici-o autonomie teritorială, iar viaţa lor culturală era înăbuşită, învăţământul superior fiindu-le accesibil numai prin limbile germană sau maghiară (cu câteva excepţii la Praga, Brno, Cracovia şi Cernăuţi). Secolul XIX şi începutul secolului XX au fost epocă de renastere naţională, tensiunile existente între cele două naţiuni dominante şi discriminarea profunda a celorlalte naţiuni (îndeosebi Italienii, Românii, Ucrainenii şi Sârbii) făceau din Austro-Ungaria un stat şubred şi săpat de mişcări de eliberare nationala.
În ciuda acestor dificultăţi inerente structurii sale, în cei cincizeci şi unu de ani de existenţă (1867-1918) ai Imperiului, economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacităţii celor două naţiuni dominante ,germană şi maghiară, de a găsi o soluţie la revendicările celorlalte naţionalităţi din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state naţionale proprii sau în cazul românilor să întregească deja existentul stat naţional, România.
Din punct de vedere constituţional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria şi Ungaria, care aveau acelaşi suveran, aceeaşi armată (deşi Ungaria a dobândit dreptul de a avea o forţă teritorială de apărare) şi aceeaşi monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament şi un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părţi ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe şi Finanţele. La fel, cele două părţi ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniştri ai Austriei şi Ungariei, cei trei miniştri care conduceau ministerele comune, anumiţi membri ai familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena şi cel de la Budapesta, avea o delegaţie parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegaţie parlamentară comună a celor două parlamente.
Din Austria făceau parte teritoriile de azi ale Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei Italii (Trentinul, Trieste), sudul actualei Polonii cu oraşul Cracovia, vestul Ucrainei cu oraşele Lviv şi Cernăuţi, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului croat). În cadrul Austriei din Imperiul Austro-Ungar, teritoriile vechilor formaţiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola şi Carinthia, Galiţia) beneficiau de o anumită toleranţă culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identităţii naţionale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina şi croaţilor din Dalmaţia.
În anul 1878, „Dubla Monarhie” a căpătat un drept de administrare a Bosniei-Herţegovina, teritoriu rămas, formal, sub suveranitatea Imperiului Otoman. Bosnia-Herţegovina a fost anexată în anul 1908 şi a fost administrată în comun de către cele două părţi ale Imperiului.
Din Ungaria făceau parte actualele teritorii ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpaţia, zisă Rutenia), jumătatea de nord-vest a României cu Maramureşul, Crişana, Transilvania (din 1867) şi Banatul, nordul actualei Sârbii (provincia Voivodina) şi nordul Croaţiei şi Sloveniei. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica faţă de minorităţi a fost dominată de intenţia autorităţilor de la Budapesta de a maghiariza populaţiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului. Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranationaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre acestia erau maghiari numai 5.665.000 fată de 7.939.00 locuitori nemaghiari. În anul 1868, Croaţia (partea de nord a actualului stat croat, fără oraşul Rijeka/Fiume), a căpătat o anumită autonomie ungurii şi croaţii formând în partea ungară a Imperiului un fel de sub-dualism peste celelalte naţionalităţi, însă, de facto, a rămas condusă tot de către administraţia maghiară. În cadrul dublei monarhii, Ungaria avea drept de autoguvernare (guvern şi parlament propriu şi o reprezentare în afacerile imperiului), împreună cu landurile vestice şi nordice ale Imperiului Austriac.
Părţile componente ale Imperiului Austriac la 1 ianuarie 1914 au fost:
- Regatul Boemiei (Königreich Böhmen)
- Regatul Dalmaţiei (Königreich Dalmatien)
- Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (Königreich Galizien und Lodomerien)
- Archiducatul Austriei (Erzherzogtum Österreich)
- Ducatul Carintiei (Herzogtum Kärnten)
- Ducatul Carniolei (Herzogtum Krain)
- Ducatul Salzburgului (Herzogtum Salzburg)
- Ducatul Sileziei (Sudetine) (Herzogtum (Sudeten-)Schlesien)
- Ducatul Stiriei (Herzogtum Steiermark)
- Ducatul Bucovinei (Herzogtum Bukowina)
- Marchizatul Moraviei (Markgrafschaft Mähren)
- Marchizatul Istriei (Markgrafschaft Istrien, Küstenland)
- Comitatul Tirolului (Grafschaft Tirol)
- Comitatul Voralbergului (Grafschaft Voralberg)
Trimiteți un comentariu