Bizanţ şi după Bizanţ – 3

Imperiul Niceean  (de la Niceea)


Imperiul de la Niceea  a fost cel mai mare  si cel mai puternic dintre cele trei state bizantine grecesti fondate de refugiatii bizantini după căderea Constantinopolului, cucerit în timpul celei de-a patra cruciade. A fost fondat de către familia Lascaris si a existat în perioada 1204 - 1261. In1261 ultimul Basileu de la Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul, a reusit sa recuceresca Constantinopolul din mana latinilor si sa reuneasca Imperiul Niceean cu cel de la Constantinopol.

Imperiul de la Niceea a fost format din cele mai populate regiuni grecestti ale Bizantului, cu exceptia celor din Tracia, care erau sub controlul latinilor sau bulgarilor. Ca atare, Imperiul de la Niceea a fost în măsură să ridice o fortă militară numeroasă de  circa 20. – 30 de mii de soldati.

 Niceenii au dezvoltat unele trăsături ale armatei Comeniene, dar fără a avea resurse disponibile pentru Comnenieni, împăratii bizantini din Niceea nu au putut să aibă nici numărul, nici calitatea armatelor pe care le-au avut împăratul Manuel si predecesorii săi. Cum Asia Mică de vest are acces la mare, acest aspect a făcut să fie cel mai bogat si în timp a devenit cel mai puternic stat din regiune, desi numai pentru o perioadă scurtă.

Ioan al III-lea Ducas Vatatzes

Marele merit pentru acest besug si forta militara este al celui de al II-lea Basileu care nu a facut parte din familia Laskaris decat printr-o mezalianta, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes. Imparatul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes a fost, probabil, fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce de Tracia, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împăratii Isaac al II-lea Angelos si Alexios al III-lea Angelos. A avut doi frati mai mari. Urmând tradiția familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Laskaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soț pentru fiica sa Irina și ca moștenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familiei Laskarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor I Laskaris, când Ioan al III-lea Ducas a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziție față de domnia sa.

Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în 1224 lângă orășelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinși în ciuda sprijinului pe care îl obținuseră de la Imperiul Latin de Constantinopol. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Ducas a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul. Bătălia de la Poimanenon (1224), a marcat o cotitură în cursul războaielor latino-niceene. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci viceversa. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vatatzes, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Laskaris, Ioan al III-lea Ducas a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici.



Dacă predecesorul său (Theodor I Laskaris) acordase cea mai mare atenție organizării Imperiului bizantin de Niceea ca atare, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes socotea drept principal obiectiv al său întărirea țării, visând, totodată, să ducă la bun sfârșit opera predecesorului său și să ia Constantinopolul din mâinile latinilor. Ca să adune mijloacele necesare, basileul s-a folosit de pământurile vastelor sale domenii. Pe aceste teritorii erau create moșii imperiale, activitatea acestora aflându-se sub controlul personal al lui Ioan. Datorită unei politici fiscale înțelepte și probabil, aplicării pe scară largă a noilor metode de gospodărire, producția a atins, pe aceste moșii, un nivel foarte ridicat pentru acele timpuri. Guvernul a luat măsuri destinate să pună capăt scurgerii peste hotare a aurului. Un edict special al împăratului prescria, amenințând, în caz contrar, cu dezonoarea (termen juridic, care însemna pierderea unui șir de drepturi civile), abținerea de la cumpărarea obiectelor de lux de producție străină și limitarea la ceea ce produce pământul romeilor și pot face mâinile lor. Vatatzes l-a mustrat chiar și pe fiul său, Theodor, când l-a văzut îmbrăcat în veșminte de mătase de peste mări. În urma acestor reforme, sub Ioan III, Imperiul de Niceea s-a îmbogățit fabulos într-un timp scurt. Iar, întrucât vecinii Imperiului, turcii, trăiau vremuri grele, din cauza înaintării mongolilor, și o mulțime de refugiați își căutau scăparea de nomazi pe pământurile grecilor, a crescut și numărul locuitorilor acestuia.

În ce privește relația cu Biserica ortodoxă, deși era generos față de aceasta (Ioan al III-lea Ducas Vatatzes sprijinea cu bani nu numai clerul din teritoriile stăpânite de el, ci și pe cel din Antiohia, Ierusalim și chiar din Constantinopolul ocupat de latini), el totuși nu suporta amestecul bisericii în afacerile interne, și, la ocazie, nu o menaja. În anul 1232, basileul, în ciuda împotrivirii ortodocșilor, a încercat să ducă tratative cu curia romană în legătură cu unirea Bisericilor, pentru a preîntâmpina executarea creștinilor răsăriteni (în primul rând, a clericilor) care nu voiau să se închine lui Dumnzeu după ritul catolic și, din această cauză, erau supuși unor crunte persecuții în Imperiul latin. După moartea patriarhului Methodius II (1240), el a lăsat Biserica ortodoxă fără păstorul ei suprem timp de patru ani, deoarece nu putea găsi un candidat potrivit pentru gustul său.

Mihail al VIII-lea Paleologul

Mihail al VIII-lea Paleologul la incepturi Mihail al VIII a fost Basileul  Niceei, in 1261 a cucerit Constantinopolul devenind  împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1261 - 1282. A rămas celebru prin recucerirea Constantinopolului, după 57 de ani în care cetatea fusese sub stăpânirea Imperiului Latin de Constantinopol. Întemeietorul ultimei dinastii bizantine, Mihail al VIII-lea, descindea din familia Paleologilor, cunoscuti de pe la mijlocul secolului al XI-lea. Fiind pe patul de moarte, Theodor II Laskaris i-a lăsat, în calitate de tutori ai fiului său opt ani, Ioan, pe Georgios Muzalon și, potrivit tradiției, pe patriarhul Arsenios. Simțind că nu va fi în stare să-i țină în frâu pe magnați, care prinseseră curaj, după moartea autoritarului Theodor II, Muzalon a încercat să renunțe la regență. În toamna anului 1258, el era deja despot, iar, la începutul lui ianuarie 1259, patriarhul Arsenios Autoreianos îl încorona pe Mihail Paleologul pe tronul niceean.

În primăvara anului 1260 a fost efectuată o recunoaștere, iar soldații lui au ocupat Selymbria. Teritoriul trac al Imperiului latin putea fi cuprins cu privirea de pe turnurile capitalei lui, însă Paleologul, precaut, nu s-a încumetat să întreprindă un asalt și s-a retras în Asia Mică. Dorind să își asigure supremația pe mare, Mihail a încheiat un acord cu principalul concurent al Veneției, anume cu Genova. La 13 martie 1261 era semnat memorabilul tratat de la Nymphaion, care "proclama" supremația genovezilor în orient, similar celui din 1082 pentru Veneția. Genovezii se angajau să acorde ajutor armat Imperiului pe timp de război; acesta le acorda privilegii extrem de extinse: exceptarea de la impozite și taxe în tot imperiul, fiindu-le asigurate colonii în toate porturile importante ale imperiului. De flota italiană nu a mai fost nevoie, însă colonia genoveză a fost totuși întemeiată, ulterior, la Galata și, timp de două secole, a influențat existența Bizanțului restaurat, amestecându-se în politica acestuia, iar, uneori, chiar luptând împotriva Imperiului. În vara anului 1261, basileul grecilor l-a trimis pe comandantul său de oști, cezarul Alexios Strategopulos, cu 800 de arcași călări cumani, ca să execute o manevră militară în apropierea zidurilor Constantinopolului.

În noaptea spre 25 iulie, patrioții din oraș i-au condus pe ascuns, prin trecerile din zidurile dărăpănate ale orașului pe câțiva soldați de ai lui Alexios. În zori, straja de la poarta Pege a fost nimicită fulgerător de către aceștia și detașamentul niceean a pătruns în întregime în Constantinopol. Când au primit știrea despre evenimentele din capitală, Balduin al II-lea și venețienii au căutat să scape refugiindu-se în Eubeea. Strategopulos, fiind conștient de slăbiciunea forțelor sale și dorind să evite lupta, a incendiat casele catolicilor. Armata latină s-a aruncat să-și salveze averea din locuințele în flăcări, fără a se mai gândi la o rezistență organizată. Femei și copii, îmbrăcați pe jumătate, au alergat, îngroziți, spre port, sub protecția corăbiilor sosite. Niceenii nu i-au împiedicat să ajungă la vase, pentru ca aceia să se îmbarce și să plece încotro ar vrea. Uitându-și însemnele - diadema și spada, printre primii a părăsit orașul însuși împăratul Balduin. Mihail Paleologul se afla atunci în castelul său, Meteorion. Împăratul dormea, când sora lui, Eulogia, a intrat în fugă în iatac, strigând: "Stăpâne! Ai luat Constantinopolul! Christos ți-a trimis în dar Constantinopolul!" La 15 august 1261, basileul a intrat solemn în străvechea capitală prin Poarta de Aur, iar în curând s-a încoronat ca autocrator al romeilor în catedrala Sfânta Sofia.

Asa s-a incheiat istoria Impriului de la Niceea si a reinceput povestea Bizantului reunit.
3 comentarii
  1. O lectie interesanta


  2. Cristina C a spus:

    Salut!

    Ai un blog interesant. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/.

    :) Numai bine!


  3. Bv ,tine-o tot asa...