Cruciada a IV-a

Cruciada a patra (1202–1204), formată inițial pentru recuceriea Ierusalimului printr-o invazie a Egiptului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea Constantinopoluli și a Imperiului Bizantin,Aceasta cruciada a definitivat Marea Schisma pana in zilele noastre. Marea Schismă din 1054 a dus la o ruptură nu numai dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică, dar și dintre Occident și Bizanț.

După esecul celei de-a treia cruciade, interesul europenilor pentru organizarea unei noi expediții împotriva musulmanilor a scăzut extrem de mult. Ierusalimul era controlat acum de dinastia Ayyubidă, cea care controla și Siria și Egiptul, cu excepția a câtorva orașe de-a lungul coastei mediteraneene, care încă se mai aflau în stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din Regatul Ierusalimului, acum cu capitala la Acra. A treia cruciadă a pus de asemenea temeliile pentru un nou Regat al Ciprului.

Inocențiu al III-lea s-a urcat pe tronul papal în 1198, in umbra eșecului celei de-a treia cruciade, dar și cu speranta de reunificarea Bisericii creșine. În august 1198, papa a chemat la o nouă cruciadă. El a mai perceput și o taxă de cruciadă, care trebuia plătită de toți prelații, inclusiv de mănăstiri și de ordinele cavalerești, care erau scutite de alte taxe. Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată condusa de Theobald al III-lea de Champagne, e în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de de consolidarea statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar  murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Bonifaciu și ceilalți lideri au trimis împuterniciți la Veneția și Genova pentru negocierea unor contracte pentru transportarea cruciaților în Egipt – obiectivul cruciadei. Genova nu a fost interesată, dar Veneția a fost de acord să transporte 33.500 de cruciați, un număr neobișnuit de mare pentru acele vremuri. Această înțelegere presupunea un an de zile de pregătiri din partea Veneției, care trebuia să construiască numeroase corăbii și să pregătească marinarii care să le guverneze, toate activitățile comerciale ale orașului trebuind să fie încetinite. Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

Relațiile bizantino-romane erau foarte complexe de la Marea Schismă din 1054. Luptătorii primei și a celei de-a doua cruciade făcuseră mari pagube Constantinopolului în trecerea lor spre Țara Sfântă, iar bizantinii fuseseră acuzați de trădare de către cruciați. Un mare număr de negustori vențieni fuseseră atacați și deportați în timpul răscoalelor anti-latine din capitala bizantină din 1182. Propunerile pricipelui bizantin Alexios prevedeau restaurarea domniei tatălui său în condițiile în care Constantinopolul nu ar fi fost prădat. Papa Bonifaciu a fost de acord cu aceste codiții, iar papa și principele bizantin s-au întors la Corfu pentru a ajunge din urmă flota venețiană care plecase deja de la Zara. Restul conducătorilor cruciați au acceptat până în cele din urmă planul papal, dar mulți dintre cruciații de rând, care nu erau de acord cu propunerile, au dezertat. Flota a ajuns la Constantinopol la sfârșitul lui iunie 1203.

La început, cruciații aveau ca obiectiv restaurarea domniei lui Isaac al II-lea, astfel încât ei să se poată bucura de un generos suport financiar și de ajutorul unui important contingent bizantin. Conon de Bethune a trimis un mesaj care conținea aceste obiective ambasadorului lombard, care, la rândul lui, l-a prezentat împăratului Alexios al III-lea Angelos, cel care uzurpase tronul frantelui său Isaac. Cetățenii Constantinopolului nu erau deloc preocupați de soarta împăratului detronat și a fiului acestuia. Uzurpările de tron între clanurile nobile bizantine nu erau lucruri neobișnuite și, cel puțin de această dată, coroana rămăsese în cadrul aceleiași aceiași familii. De pe zidurile de apărare ale orașului, cetățenii capitalei luau în derâdere mulțimea pestriță a cruciaților, care se așteptaseră ca prințul Alexios să fie primit cu entuziasm. Cruciații au debarcat și au atacat colțul de nord-est al fortificațiilor și au provocat pierderi orașului care nu au făcut decât să scadă până la zero popularitatea lui Alexios al III-lea, care a fugit din oraș. Prințul moștenitor Alexios al IV-lea a devenit coregent alături de tatăl său orb, Isaac.

Alexios a IV-lea Angelos și-a dat seama în scurtă vreme că promisiunile pe care le făcuse erau greu de respectat, deoarece Alexios al III-lea reușise să fugă cu o mare sumă de bani, iar visteria imperială ducea lipsă de fonduri. În acel moment, împăratul a dat ordin ca numeroase odoare bisericești romane și bizantine să fie topite pentru face rost de aur și argint. Temându-se pentru viața lui, co-împăratul a cerut cruciaților să reînnoiască contractul pentru încă șase luni, până în aprillie 1204. În oraș se mai manifestau deja răscoale locale, iar, în august 1203, cruciații au atacat o moschee din capitală, care a fost apărată de o forță combinată musulmano-grecească. Venețienii, în încercarea lor de a ieși din oraș au iscat un incendiu, "Marele foc", în timpul căruia o bună parte a capitalei a fost distrusă. Opoziția față de domnia lui Alexius al IV-lea a crescut până într-acolo încât, unul dintre curtenii săi, Alexios Ducas, l-a detronat pe împărat și a poruncit să fie ucis prin strangulare. Ducas s-a încoronat sub numele de Alexios al V-lea Ducas Murtzuphlos.

Pe 8 aprilie, armata lui Alexius al V-lea s-a opus cruciaților, ceea ce nu i-a descurajat pe ultimii. Grecii au aruncat proiectile de mari dimensiuni asupra mașinilor de asalt cruciate, distrugând multe dintre acestea. Vremea rea a fost un factor care a obstrucționat mult acțiunile cruciaților. Vântul care bătea cu putere dinspre țărm a împiedicat cele mai multe corăbii să se apropie sufiecient de mult de zidurile orașului pentru a lansa un asalt. Numai cinci turnuri ale fortificațiilor au fost implicate în lupte și niciunul dintre acestea nu a putut fi cucerit. Până seara era evident că atacul eșuase.

Pe 12 aprilie, condițiile meteorologice s-au schimbat în favoarea cruciaților. Un vânt puternic din nord a permis corăbiilor venețiene să vină suficient de aproape de zidurile orașului pentru a lansa un atac. După o scurtă bătălie, cam 70 de cruciați care au atacat dinspre continent au reușit să intre în oraș. Unii dintre cei intrați au reușit să sape găuri în zidul de apărare, găuri suficient de mari ca să permită atacatorilor să se târască înăuntru. Venețienii au reușit de asemenea să escaladeze zidurile dinspre mare, deși aici lupta cu varegii a fost foarte sângeroasă. Cruciații au cucerit sectorul Blachernae din nord-vestul orașului și au folosit-o ca bază pentru lansarea atacurilor asupra restului capitalei bizantine, dar în timp ce încercau să se apere în spatele unui zid de foc, au reușit să incendieze cea mai mare parte a orașului. Până la sfârșitul zilei de 12 aprilie, cruciații au cucerit tot orașul. Cruciații au provocat pierderi uriașe orașului și locuitorilor săi după un jaf de trei zile, în timpul căruia numeroase opere de artă și de cultură antică romană și greacă au fost furate sau distruse. În ciuda jurămintelor și amenințării cu excomunicare, cruciații au desacralizat fără scrupule lăcașurile de cult ale orașului, distrugând, pângărind sau furând tot ceea ce se putea. După cum afirma cronicarul Choniates, cruciații au plasat pe Tronul Patriarhal Bizantin o prostituată. Când Papa Inocențiu al III-lea a auzit de purtarea sălbatică a pelerinilor săi, s-a simțit foarte rușinat și i-a mustrat cu amărăciune.

În conformitate cu unele aranjamente care se pare că existau deja, imperiul a fost împărțit între venețieni și liderii cruciați, formându-se Imperiul Latin cu capitala la Constantinopol. Bonifaciu nu a fost ales pe tronul imperial, deși se pare că cetățenii capitalei îi erau favorabili. Venețienii considerau că Bonifaciu avea mult prea multe legături cu foștii conducători bizantini, de vreme ce fratele lui, Rainier de Montferrat, fusese căsătorit cu Maria Comnen, fostă împărăteasă în anii 1170 și 1180. În loc de acesta, ei l-au pus pe tron pe Baldwin de Flandra. Bonifaciu a fondat în schimb Regatul Tesalonicului, un stat vasal al Imperiului Latin. Venețienii au înființat Ducatul Arhipelagului în Marea Egee. Între timp, refugiații bizantini au fondat propriile lor state succesoare, cele mai importante fiind Imperiul Niceii sub conducerea lui Theodor Lascaris (o rudă a lui Alexius al III-lea), Imperiul Trebizondei și Despotatul Epirului.

Bibliografie  note si citate:

Donald E. Queller and Thomas F. Madden, The Fourth Crusade: The Conquest of Constantinople (2nd Edition, 1999

John Godfrey, 1204: The Unholy Crusade. Oxford: Oxford University Press, 1980.

Ralph-Johannes Lilie, Byzantium and the Crusader States, 1096-1204, trans. by J.C. Morris and Jean E. Ridings. Oxford: Clarendon Press, 1993

Wikicommons