Succesorii lui Iustinian, Mauriciu şi Heraclius s-au confruntat cu invazii ale triburilor avare, bulgare şi slave. În 626 Constantinopol, de departe cel mai mare oraş al Europei evului mediu timpuriu a rezistat unui asediu al avarilor şi perşilor. În câteva decenii, Heraclius a purtat un război sfânt împotriva perşilor, cucerindu-le capitala şi asasinând un monarh sasanid. Acest succes spectaculos a devenit însă inutil o dată cu cuceririle arabe în Siria, Palestina, Egipt şi Africa de Nord, cuceriri uşurate de dezbinarea religioasă şi de proliferarea mişcărilor eretice, în special monofizismul şi nestorianismul, în zonele cucerite de musulmani.

Deşi succesorii lui Heraclius au reuşit să salveze Constantinopolul de două asedii arabe (în 674-677 şi 717), Imperiul în secolul al optulea şi începutul celui de-al nouălea a fost zguduit de marea controversă iconoclastă, însoţită de lupta dinastice dintre diversele facţiuni de la curte. Triburile bulgare şi slave au profitat de aceste certuri şi au invadat Iliria, Tracia şi chiar Grecia.
Pentru contracararea acestor ameninţări, a fost introdus un nou sistem administrativ. Administraţia civilă şi militară regională era încredinţată unui general (straregos). O temă, înainte o subdiviziune a armatei bizantine, a devenit numele unei regiuni guvernate de un strategos. Reforma a dus la apariţia marilor familii care controlau armatele regionale şi adesea aveau pretenţii la tron.

La începutul secolului al optulea, Constantinopolul rămânea cel mai mare şi mai bogat oraş al întregii lumi, nemaicorespunzând teritoriului redus al Imperiului. Populaţia sa fluctua între 300 000 şi 400 000 de locuitori. Celelalte mari oraşe creştine erau Roma (50 000) şi Salonic (30 000).

Accederea la tron a Dinastiei macedonene în 867 a marcat sfârşitul unei perioade de tulburări politice şi religioase şi începutul unei ere prospere pentru imperiu. Generali ca Nicephorus Phocas au extins frontierele statului, iar împăraţii macedoneni ca Leon al VI-lea Filozoful şi Constantin al VII-lea au încurajat înflorirea culturală a Constantinopolului, cunoscută sub numele de Renaşterea Macedoneană. Împăraţii bizantini îi considerau pe locuitorii Europei occidentale nişte barbari analfabeţi, şi păstrau pretenţii nominale de a conduce Occidentul.

În acest climat economic, cultura superioară şi tradiţiile imperiale ale Imperiului Roman de Răsărit i-au atras pe vecinii săi de la nord - slavi, bulgari, hazari - la Constantinopol, după pradă sau după instruire. Mişcarea triburilor germanice către sud a declanşat marea migraţie a slavilor care au ocupat teritoriile părăsite. În secolul al şaptelea, ei s-au întreptat către vest până la Elba, către sud până la Dunăre şi către est până la Nipru. În secolul al nouălea, slavii se extinseseră până în teritoriile slab populate aflate la sud şi est de aceste frontiere naturale, asimilând în mod paşnic populaţiile ilire şi fino-ugrice existente.

După moartea lui Mohamed, Abū Bakr (632-634) a devenit primul calif. El a lansat o campanie militară în cadrul războaielor ridda care a adus Arabia centrală sub control musulman (633).  'Umar I (634-644), al doilea calif, a adus Siria, Iordania, Palestina şi Irakul sub control musulman, în anii 630. Egiptul a fost luat de la bizantini în 645 de 'Uthmān,al treilea calif. Abū Bakr, 'Umar I, 'Uthmān, şi succesorul său Alī sunt consideraţi "califii dreptcredincioşi" care au fost în fruntea unei epoci de aur a islamului pur.

Califatul lui Alī a început în cadrul unor certuri politice pornite de la asasinarea lui Uthman, şi a declanşat o luptă pentru putere şi primul război civil islamic condus de Mu'āwiya, guvernator al Siriei. Când Alī, nepot al lui Mahomed, a fost ucis în timp ce se ruga la Kufa, Irak, Mu'āwiya a fondat dinastia ummayadă de califi (661–750) cu capitala la Damasc. Adepţii lui 'Alī, fiul său Husain (care a condus o revoltă împotriva ummayyazilor), şi descendenţii lor au fondat în cele din urmă secta şiită. Sub 'Abd al-Malik (685–705), ummayyazii au ajuns la apogeul puterii lor, cucerind Asia Centrală, coasta Africii de Nord şi Spania. De asemenea, Al-Malik a arabizat statul, înlocuind funcţionarii greci şi perşi cu arabi.

Cucerirea Iberiei a început când maurii (în principal berberi alături de câţiva arabi) au invadat Iberia vizigotă creştină în anul 711, sub conducătorul lor berber Tariq ibn Ziyad. Ei au debarcat la Gibraltar pe 30 aprilie şi s-au îndreptat spre nord. Forţelor lui Tariq li s-au alăturat în anul următor cele ale superiorului său Musa ibn Nusair. În timpul campaniei de opt ani, cea mai mare parte a peninsulei Iberice a fost ocupată de musulmani — cu excepţia unei mici zone în nord-vest (Asturias) şi a regiunilor în principal basce din Pirinei. Acest teritoriu, sub numele arab de Al-Andalus, a devenit o parte a imperiului Umayyad în expansiune.

Al doilea asediu al Constantinopolului, lipsit de succes, (717) i-a slăbit pe umayyazi şi le-a redus prestigiul. După ce au reuşit cucerirea Iberiei, au traversat Pirineii, dar au fost învinşi de către franci în Bătălia de la Tours din 732. Umayyazii au fost răsturnaţi în 750 de către 'Abbāsizi.

Un prinţ umayyad supravieţuitor, Abd-ar-rahman I, a fugit în Spania şi a fondat o nouă dinastie umayadă, în Emiratul de Cordoba (756). Pepin cel Scurt a recucerit Narbonne, iar nepotul său Carol cel Mare a creat Marca Hispanica peste Pirinei, în Catalonia de astăzi, recucerind Girona în 785 şi Barcelona în 801.

Despre perioada migratiilor barbare puteti citi articolele publicate pe acest blog, aici.
Despre Pax Romana puteti citi, aici
O interpretare moderna (speculativa) si o ipoteza a intoarcerii spre un nou Ev Mediu puteti citi, aici.